Foto: Cristian Crisbăşan Mă trezisem să beau apă. Pe fereastră venea lumina albăstruie, metalică şi rece a zorilor. Am apăsat pe butonul iPhone-ului să văd cât e ceasul. Ecranul s-a luminat, am văzut cifrele care indicau ora – patru şi jumătate – şi apoi un anunţ de la CNN: Steve Jobs, fondatorul şi creatorul Apple Computers, murise. Ştiam că trebuie să se întâmple curând asta din cauza bolii sale, dar tot am rămas anesteziat câteva secunde. Apoi, o imensă tristeţe apăsătoare m-a cufundat înapoi în somn. Iar ceva mai târziu m-a trezit iar cutremurul din Vrancea.
Din acea zi şi până azi o parte semnificativă a omenirii tăieşte încă sub climatul psihologic al dispariţiei lui Jobs. Internetul este plin de informaţii, amintiri, comentarii, articole şi fotografii cu şi despre el şi Apple. Ca de obicei într-un asemenea caz – şi inevitabil – imensul volum de date conţine şi mult gunoi din mintea unora şi altora.
Studiind cât am putut din volumul de reacţii generate de moartea sa, am înţeles că extrem de puţini oameni înţeleg cu adevărat ce a creat acest om – chiar şi dintre aceia care îl apreciau şi-i deplângeau mai mult sau mai puţin sincer dispariţia. Observ că a devenit chiar cool să te „dai lovit” de moartea lui, în acelaşi fel în care e cool să agăţi fetele în club cu un iPhone alb sau un iPad lucios.
Da, Steve a schimbat şi modul în care comunicăm, dar puţini îşi dau seama de asta, pentru că puţini oameni comunică în mod real. Marea majoritate vorbesc.
Am fost unul dintre primii oameni din România care, în toamna anului 1990, au pus mâna pe un computer Apple. Domnul Ion Raţiu tocmai înfiinţase ziarul Cotidianul. Noua redacţie era dotată exclusiv cu computere Apple. Tot ce ştiam pe atunci despre computere se referea la calculatoarele Felix – şifonierele alea metalice româneşti, cu benzi de magnetofon.
Cea mai neagră perioadă din cariera m