Dinamo a încheiat sezonul de toamnă cu un gest simbolic. Mircea Rednic l-a trimis în teren pe tînărul Eugen Crăciun. Un fotbalist de 19 ani, crescut în Ştefan cel Mare, a fost ultima schimbare înainte de vacanţă. Înainte de Crăciun şi înaintea lui Crăciun, apăruse în echipă Predescu, tot acolo unde Ropotan începuse meciul titular, iar Pulhac, Moţi şi Radu Ştefan s-au consacrat ca veterani într-o jumătate de an. Tinereţea nu doar ca stare de spirit. Pur şi simplu tinereţea. Ca realitate fizică. Un secret la îndemîna oricui are curajul să abandoneze obositoarele variante de siguranţă. Iar Rednic l-a avut. Nici nu prea a avut de ales. Aici se impune o idee.
Creşterea lui Dinamo se bazează pe o seamă de paradoxuri. Le vom enumera într-o ordine nu neapărat arbitrară.
- Cînd a fost numit antrenor în Groapă, Mircea Rednic beneficia de sprijinul lui Cristi Borcea, de neutralitatea catifelată a lui Nicolae Badea şi de antipatia reţinută a lui Vasile Turcu. Başca ranchiuna lui Neţoiu. Nici nu începuse campionatul atunci cînd Vasile Turcu adoptase deja formula “dom’ profesor”.
- Rednic însuşi era obligat să-şi reconsidere cariera după bobîrnacul numit Anderlecht şi aventura provincială numită Vaslui. Un om care ştia că poate mai mult, dar nu găsise spaţiul adecvat de exprimare. Cîţi şi-au întîlnit femeia, meseria şi echipa potrivite?
- Plecarea cu damf de autoexil a lui Gigi Neţoiu, convins că în lipsa ajutorului său dezinteresat în diferite procente Dinamo se va prăbuşi. Fără să se fi pocăit, conducerea dinamovistă descoperea că există viaţă în fotbal şi fără metodele Comandantului.
- Campania de achiziţii a fost austeră şi nespectaculoasă. Adică exact aşa cum trebuie să fie atunci cînd vrei să construieşti o echipă. Blay, Ze Kalanga, Dennis Şerban, Mendy. Plus Radu Ştefan, Predescu. Plus Ganea, capitol separat. Randament maxim, tensiune pe măsur
