Am scris acest text acum mai rău de 10 ani. L-am republicat acum 3 ani. O fac din nou astăzi.
Acest simplu fapt este un simptom sinistru al paraliziei societăţii româneşti, nu numai în ce priveşte câinii şi oamenii.
Dacă mai trăiesc, o să vă reamintesc textul sub alt titlu şi peste încă 10 ani, pentru că oamenii şi câinii pier, în vreme ce prefăcătoria faţă de noi înşine dăinuie şi creşte.
Reporterilor care vâră microfonul sub nasul militantelor dragostei de câini nu le dă prin cap să pună o întrebare simplă: aţi tăiat vreodată un pui de găină? I-aţi pus tălpile pe aripi, i-aţi apucat capul cu o mână, i-aţi retezat gâtul cu cuţitul ţinut în cealaltă? Ar obţine, cu siguranţă, nuuu! - uri oripilate sau bâiguieli. Sensibilele cucoane "n-ar omorî o muscă". Ele "au suflet". Ele au lăsat totdeauna treaba asta pe seama soţului sau au rugat un vecin. Cele mai multe iau puii din magazin, gata omorâţi de alţii şi îngheţaţi, ceea ce le rezolvă problemele cu naturelul simţitor.
Toată povestea asta cu câinii vagabonzi contrapune aşa - zisei "cruzimi" a unor "criminali" ca primarul Băsescu un fariserism mai mult sau mai puţin conştient. Existenţa întregii societăţi omeneşti se bazează pe un lung lanţ de crime faţă de animale. Dacă n-avem dreptul să omorâm câinii vagabonzi, cine ne dă dreptul să decapităm vacile, să înjunghiem porcii, să înfigem în buza peştilor de bună credinţă cârlige de oţel? De ce practicăm genocidul asupra şobolanilor sau gândacilor, venind peste ei cu deratizarea şi dezinsecţia? N-ar fi mai uman să-i castrăm unul câte unul? Sau, mă rog, să-i eutanasiem cu o injecţie care costă cât un prânz pentru un om, în sunete de muzică preclasică, deoarece s-a demonstrat că şobolanului îi place? Sau, şi mai bine, să-i lăsăm să se "înfrăţească" cu copiii, pe care au ajuns să-i sfâşie prin nordul Moldovei.
Castrarea câinilor vagabonzi, de