Peste o luna se implinesc 120 de ani de la moartea lui Eminescu. Ne amintim ce a fost acum doua decenii, in 1989, cand aniversam centenarul. Era ultimul an al regimului Ceausescu iar toata comemorarea a fost ceva sinistru, in care activisti de partid si oameni de cultura agreati de regim se intreceau care pe care in discursuri sforaitoare, apasate, incarcate de vorbe mari, ca o tona de lespezi tombale peste poetul a carui memorie numai de asa ceva nu avea nevoie.
Istoricul si criticul literar Dan C. Mihailescu s-a gandit ca tocmai in acest an tot comemorativ sa ni-l readuca in suflet pe Eminescu, omul, Eminescu cel viu, care printr-o asemenea recuperare nu e catusi de putin minimalizat, ci asezat in cadrul firesc. Astfel a publicat de curand la Humanitas o carte-bijuterie, Despre omul din scrisori, Mihai Eminescu. Cei care-si amintesc stiu ca in urma cu aproape 30 de ani tot Dan C. Mihailescu debuta la "Cartea Romaneasca" cu volumul Perspective eminesciene, in care realiza un fel de arhetipologie a senzorialitatii in opera eminesciana, ceea ce dovedea inclinatia autorului spre esente si esentializare. Dar cum a recunoscut de multe ori, el s-a "umanizat" in sensul in care a inceput sa prefere detaliul conceptului, nuanta pitoreasca, afirmatiilor solemne, umorul subtil rostirilor grave. Marii scriitori au nevoie de un asemenea tratament "laicizant" nu pentru a-i face neaparat contemporanii nostri, ci pentru a gasi in ei viul mai scump decat o mie de pretinse afilieri la marile curente ale gandirii uiversale.
Omul din scrisori este o tentativa stralucita de a ni-l apropia pe Eminescu, de-a ne arata ca a fost si el indragostit, iar amorul sau nu e un prilej de vulgarizare, ci de evidentiere a gingasiei poetului, vulnerabilitatea, oscilatiile atat de omenesti. Scrisorile sale au ceva banal, dar in sensul bun al cuvantului, sunt scrisori care pe