Prima lupta politica de dupa referendum s-a transat, dupa toate aparentele, in favoarea PNL si a lui Calin Popescu Tariceanu. Mizand corect pe urnofobia PSD, pe incapacitatea grupului de la Cluj de a impune schimbarea lui Mircea Geoana, pe complicatele mecanisme parlamentare si pe faptul ca presedintele nu va accepta un troc cu social-democratii din considerente electorale, liberalii s-au tinut tari pe pozitie si au castigat prima runda a confruntarii. Nu numai ca au ramas la putere cu unul dintre cele mai slabe guverne postdecembriste -ministri indoielnici si program ajustabil in functie de interese de grup si necesitati populiste -, dar au reusit sa mentina statu-quo-ul de dinainte de esecul din referendum, adica lipsa de transparenta a sustinerii parlamentare. Cu alte cuvinte, inca o buna perioada de timp, PNL are libertatea de a-si continua concubinajul cu PSD si PC, jocul la doua capete, beneficiind de sustinerea acestuia in parlament fara sa dea nimic in schimb si, mai ales, fara sa incheie un protocol. Teama de anticipate, dublata de neincrederea in cuvantul si garantiile lui Traian Basescu, il mentin pe Tariceanu la palatul Victoria. Este o situatie care, prin repetitie, ar trebui sa-i dea de gandit presedintelui, pentru ca devine din ce in ce mai evident ca, in planul intelegerilor politicianiste, al manevrelor de culise si mecanicii parlamentare, pierde. Faptul ca, nici in contextul victoriei de la referendum si al prabusirii adversarilor in sondaje, nu a reusit rasturnarea lui Tariceanu, acesta din urma are toate sansele sa ramana in functie pana in 2008. Dar poate Traian Basescu sa-si depaseasca fixatia Tariceanu, poate exista in lipsa acesteia? Mai precis, poate urmari cu aceeasi pasiune si consecventa si alt tip de proiecte? Desi in acesti doi ani a demonstrat ca da - cele mai bune exemple fiind independenta justitiei, lupta anticoruptie si condamnarea