Evenimentul săptămânii trecute a fost debarasarea lui Traian Băsescu de orice urmă de rigoare prezidenţială, de respectare a atribuţiilor şi obligaţiilor constituţionale, a valorilor democratice. Joi, mai întâi la Cluj, la primăria lui Boc, iar apoi în Capitală, îndesat vreo două ore şi mai bine în scaunul unui post tv aservit şi răspunzând unor întrebări tip minge ridicată la fileu, "preşedintele tuturor românilor" a renunţat la obligaţiile şi prerogativele sale constituţionale. Practic, a demisionat de facto din înalta funcţie în stat, manifestându-se efectiv şi exclusiv ca un şef de partid, ca un actor politic partizan din creştet şi până la degetul mic de la picior.
Să nu mi se spună că, acum câţiva ani, nişte isonari de-ai săi de la Curtea Constituţională au zis că are dreptul, preşedinte fiind, să-şi exprime public orice opinie. Nimic mai fals. Ceea ce poate afirma un politician oarecare nu poate trâmbiţa preşedintele ţării. Care, prin statutul său, are a se feri ca dracul de tămâie de a se amesteca părtinitor în viaţa şi în disputele dintre partide. Preşedintele, stipulează clar Constituţia, trebuie să medieze între puterile statului, între stat şi societate (art. 80), nu poate fi membru al unui partid (art.84), iar, dacă are de intervenit într-o problemă politică esenţială pentru naţiune, adresează mesaje Parlamentului (art. 88). În nici un caz nu coboară la nivelul scandalului de bodegă şi al bârfei pe marginea şanţului. Or, ce a făcut Traian Băsescu? La Cluj a ţinut, ca şef de partid, recunoscut ca atare, o şedinţă cu activul pedelist având două principale ţinte, câtuşi de puţin disimulate. Mai întâi, i-a chemat pe portocalii să pună mâna pe furci ("Luptaţi, nu staţi la mâna USL!"). Urmându-i desigur modelul: atac permanent contra Guvernului, carotare pe orice cale a acţiunilor acestuia. Apoi, s-a amestecat direct şi brutal în campania electoral