De când primului terorist fără butelie i s-a dresat un aspru rechizitoriu - atât de aspru încât, scriindu-l, procurorul s-a impresionat singur şi în instanţă i-a cerut eliberarea - până în ziua în care un şef de poliţie a început să plângă, fiindcă ziariştii i-au făcut "interlopi" pe nişte mafioţi din clica lui, România a progresat de-a-ndăratelea.
Până şi iarna vine parcă s-ar duce: pomii înmuguresc, urşii ies din bârlog, dansează păunii şi se pregătesc de nuntă, rândunelele s-au întors din drum, amărâtele alea de vrăbii zboară atât de jos, încât trebuie să umbli ca japonezii, pe vârfuri, să nu le striveşti sub talpă.
Am crezut multă vreme că semănăm cu piţigoii. Poate că m-aş fi gândit la cuci, dar ei sunt înţelepţi, pe jumătate metafizici. Ce-i drept, mai puţin melancolici decât cucii japonezi - Hototogisu, care cântă sfătos, pe unde te prind: "E timpul să te întorci acasă". Astăzi cred că suntem o combinaţie stranie de gaiţe şi hototogisu - nişte hohotogisu. Gaiţele sunt nişte păsăruici pişichere, flecare şi jucăuşe. Imită tot felul de sunete şi ciripituri şi hohotesc de râs. Dar au şi ele momente de tristeţe, când se ascund după o geană de nor şi plâng în hohote. Sunt superstiţioase - îşi schimbă cuibul cu al turturelelor. Zboară de colo-colo (nu străbat distanţe prea mari), purtate de curiozitate. Spre deosebire de noi, îşi fac provizii de iarnă. Cară neobosit: coacăze, ace de pin, boabe de porumb, viermişori, ghinde, şoareci repauzaţi, insecte neatente; uneori - ouă şterpelite din alte cuiburi, ca să-şi dreagă trilul.
Vânătorii se feresc să le împuşte, n-au ce face cu ele. Păsărarii nu le colecţionează, ca să nu le-mpuieze capul cu trăncănelile lor fără cap şi coadă. Sunt mai penibile câteodată decât Curtea Constituţională.
Mai demult se credea că au năravul coţofenelor, c-ar fi hoţomane. It was a misunderstanding. Read me, vorba poli