Depărtările faţă de „punctul zero“ al existenţei tale pământeşti, faţă de locul unde ţi-ai început drumul, te apasă ca şi adâncurile oceanelor. Dar ele îţi dau şi o priză de libertate la care altminteri nu ai avea acces.

Tinereţea te ajută să rezişti presiunii depărtărilor şi să respiri, prin toţi porii, aerul lor tare, sec, trecut prin trupurile altor oameni, cu alte obiceiuri şi cu alt mod de a trăi. Uneori îi înţelegi, deseori nu, uneori îi admiri, câteodată îi deteşti. Sunt plămădiţi diferit, poate mai bine decât tine, Dumnezeu ştie. Ei nu se întreabă obsedant „De ce nu merge?“ şi nu prea se află în treabă atunci când fac ceva. O fi vreo altă „reţetă“ după care sunt compuşi, una din care lipseşte „ba pe-a mă-tii!“. Nu cred că secretul este neapărat viaţa mai bună, lipsită de griji. Griji şi neîmpliniri sunt peste tot, aşa cum peste tot în lume numărul imbecililor rămâne constant.

Mă gândesc că aerul tare, sec favorizează judecata rece şi inhibă pornirea primară. Natura se mişcă şi ea în această logică a decenţei, a libertăţii asumate cu tot cu riscuri şi consecinţe.

La peste o mie de leghe de casă, într-un parc oarecare, într-o toamnă oarecare prevestitoare de ger şi zăpadă, am văzut o mămică dându-se pe tobogan împreună cu fetiţa ei. Prima senzaţie a fost că va apărea curând un miliţian de „rit nou“ care-o va apostrofa că „rupe mobilierul public“. Apoi m-am uitat în jos, să văd pe unde calc, ca nu cumva în nisipul răscolit de copii să sălăşluiască vreun rahat de câine sau vreo seringă cu ac. Când colo, nimic! Nici urmă de miliţian, nici urmă de rahat de câine sau de seringă cu ac.

În sus, doar cerul încărcat de nori vineţii şi umezi, copaci cu ramuri goale şi clădiri îndepărtate, de patru etaje. Un foşnet de frunze moarte, pornit din senin, anunţa trecerea greoaie a unui bărbat în cârje, hotărât să traverseze parcul c