Când savantul Charles Robert Darwin a enunţat, la mijlocul secolului al XIX-lea, teoria despre evoluţia speciilor, ideile sale au fost primite cu reţinere de majoritatea oamenilor de ştiinţă. Puţini au fost aceia care au acceptat inedita teorie evocată de cercetătorul englez. Dar cum şi-ar fi explicat acelaşi Darwin faptul că, pe teritoriul pe care astăzi îl numim America de Nord, în urmă cu aproximativ 35 de milioane de ani trăiau oameni? Şi încă unii dezvoltaţi, care îşi construiau singuri vârfuri de suliţă şi mojare din piatră. Obiectele acestea au fost găsite în perioada contemporană cu Darwin, dar ştirea descoperirii nu avea mijloacele potrivite pentru a ajunge la urechile cercetătorului din insula britanică. Ce răspuns ar fi dat omul de ştiinţă englez, creatorul teoriei evoluţioniste, dacă ar fi ştiut că geologii americani au scos la lumină în 1862 oasele unui om modern, a căror vechime a fost stabilită la 286-320 de milioane de ani? În absenţa unor mijloace tehnologice, Charles Darwin nu avea să afle niciodată despre aceste mărturii incontestabile ale existenţei vieţii pe Terra cu mult înaintea lanţului evoluţionist – Darwin susţinea că maimuţele au apărut în Oligocen (cu aproximativ 38 de milioane de ani în urmă) şi că primul strămoş al omului a apărut în Miocen (în urmă cu 7-8 milioane de ani), adică într-o perioadă nu foarte îndepărtată, dacă e să ne luăm după dovezile incontestabile scoase la lumină în secolul al XIX-lea în America de Nord.

Seria acestor descoperiri nu s-a limitat însă la teritoriul nord-american şi nici la acea perioadă. Din dorinţa de a afla adevărul despre începuturile lumii, despre primii oameni şi despre felul în care ei “au apărut” pe Pământ, oamenii cei mai luminaţi au căutat necontenit dovezi. Şi au găsit peste tot în lume. Despre fenomenul global al căutătorilor primului om vă invităm să citiţi în ediţia de astăzi a su