În Ţinutul Pădurenilor, Ignatul nu pică-ntotdeauna în ziua de... Ignat. La Lelese, "porcul se taie când ne vine bine, de când dă toamna, când se lasă frigul", ne zice unul dintre localnici. Aşa se face că-n sat miroase a şorici fript şi-a zeamă în care fierb caltaboşii în tot postul Crăciunului, după cum şi-a găsit fiecare timp să taie godacul. Şi, din când în când, gerul nopţii e-nvelit în aburi de alcool, căci fierb alambicurile pentru "ghinars", ţuica de prună din care fiecare-şi face doar cât are nevoie să treacă prin frig.
Satul e rupt de lume. Drumul până la el e anevoios. Dar parcă asta a ajutat, cumva, că nu-s aşa de alterate tradiţiile ca prin alte părţi. Deşi, ne spune mândru primarul, satul e legat la internet. Mai sunt probleme cu apa, cu drumurile, cu gazele, prin unele părţi din comună, dar internet are tot omul care a vrut să-şi racordeze gospodăria la pulsul lumii.
La Lelese am ajuns pe-nnoptat. Ne-a luat de jos, de la Govăjdia (dinaintea furnalului vechi de două secole, unde se spune că s-ar fi turnat o parte dintre piesele de fier ale Turnului Eiffel), primarul Ciprian Achim, că drumul "nu-i pentru maşină cu garda joasă", şi ne-a oprit dinaintea unei porţi luminate de-un bec strâmb. În casă, gazdele – familia Poantă (după poreclă, "a lu’ Ţuţure"; ţuţure-nsemnând "izvor") – s-au dovedit a fi oameni drepţi şi buni, numai oleacă prea ocupaţi pentru cât de curioşi eram noi, ziariştii veniţi de la Bucureşti. Trei femei roboteau de zor, în bucătăria largă, cu plită veche, din cărămidă, lipită cu lut şi dată cu var. Şi-n vremea asta, bărbaţii casei "se cinsteau" cu ghinars, căci treaba lor "se gătase". Ei tăiaseră porcul, tranşaseră carnea... de-acum femeile vor trebui să se rânduiască pentru bucate! Ceasurile fiind târzii, şi munca era înaintată, deja.
"Nană Marie, ce facem noi aici?", o întrebăm pe bătrâna care gusta c
