Ceea ce s-a întâmplat sâmbătă la Constanţa n-ar trebui să mire pe nimeni. Este continuarea logică a unei atmosfere, stări de spirit, mod de viaţă, până la urmă, care caracterizează nu doar fotbalul, ci întreaga societate românească.
Pentru că fotbalul nu este decât zona-pilot a violenţei explicite, cea care depăşeşte limbajul.
Huliganismul pe stadioane este un fenomen cu care ţările europene dezvoltate se confruntă de mai multă vreme şi pentru care se caută încă soluţii. Diferenţa faţă de noi este că în timp ce în Anglia violenţa vine dintr-o tradiţie istorică, completată cu necesitatea unui canal de defulare a energiilor latente şi a potenţialului atavic de violenţă, la noi ea se justifică în principal printr-un deficit de cultură. Pentru fanii echipelor noastre, cel mai perfect instructaj, cea mai bună pregătire pentru confruntările din afara terenului de joc o constituie tabloul aproape permanent pe care presa şi televiziunea îl oferă prin „ciocnirile” verbale între reprezentanţii cluburilor.
Este un război aproape permanent de interese şi de orgolii, care nu face decât să aţâţe masa de suporteri pentru a trece la fapte. Becali, Copos, Badea, Pădureanu, Pinalti şi alţii de categoria lor se înfruntă non-stop, se înjură non-stop, se acuză non-stop şi creează astfel ambianţa cea mai propice pentru înfruntarea dintre galerii. Acestea au obiective neclare, se urăsc din principiu şi cred că ceea ce nu se poate regla în teren, se poate tranşa în afara lui. De la bătăile dintre galerii, ale căror „structuri” ţin de modelul de organizare al lumii interlope şi ai căror lideri primesc binecuvântări dubioase din partea responsabililor de cluburi, până la înfruntările cu autorităţile nu este decât un pas şi el se face aproape natural, într-un mod în care motivaţiile iniţiale dispar, copleşite de antagonismul clasic dintre „oprimaţi” şi „opresori”.
Fazel