Pentru că omul este o făptură conflictuală, nici una dintre marile religii nu este "unitară". Ar fi fost straniu ca religia noastră - creştinismul - să aibă, ea singură, o coeziune fără fisuri. N-o are. Dimpotrivă: istoria lui de două milenii a devenit arena unei puzderii de interpretări divergente ale Revelaţiei. Au rezultat trei mari ramuri confesionale (ortodoxia, catolicismul şi protestantismul). Şi pe lîngă ele, încă vreo 300 de aşa-zise denominaţiuni (neo-protestante). Toate au apărut din cearta unor iluminaţi sau din ambiţia unor lideri orgolioşi. Ce-i drept, oamenii spiritualizaţi, atîţia cîţi mai există, ştiu că acest mozaic e înşelător (ştiind, cu alte cuvinte, că adevărul e unul singur). Majoritatea celorlalţi, prinşi în capcana acestei lumi, au impresia înduioşătoare că numai ei au dreptate: ei şi biserica lor, mare sau mică. Privit din afară, creştinismul seamănă cu Turnul Babel. E un edificiu complex, dar neterminat, întrucît constructorii săi nu vorbesc aceeaşi limbă. În rarele momente de pace (prin "pace" înţeleg nu atît lipsa războiului, cît luxul discernămîntului) creştinii au început să admită că situaţia lor e anormală. Aşa că au încercat să pună la punct un soi de esperanto. Această lingua franca se mai numeşte şi "ecumenism". Biserica a fost divizată încă de la începuturile sale apostolice. E de ajuns să citiţi Faptele Apostolilor sau epistolele pauline ca să vă convingeţi de acest lucru. În primele secole, cînd se cristalizează ierarhia şi cînd se deschide bătălia precăderii (cine conduce lumea creştină), disputele erau de natură mai curînd organizatorică. Ulterior, controversele au căpătat substanţă dogmatică. Teologia şi politica au devenit inseparabile, pentru că împăraţii - romani şi mai apoi bizantini - guvernau alături de facţiunile creştine cele mai puternice. Cu toate acestea, ruptura dintre feluritele Biserici nu a devenit masiv