"Sticks and stones will break my bones but words will never hurt me." (nursery rhyme - Joc de copii). Nimeni nu-i iubeşte pe cei care spun tot ce le trece prin minte. Cînd cineva vorbeşte de parcă nu ar fi zăbovit o secundă să se gîndească la ceea ce tocmai i-a ieşit pe gură, ne tragem, uşurel, în carapacea noastră. Astfel de oameni, ne spunem, nu ştiu ce e seriozitatea, ei nu înţeleg cît de periculoase pot fi cuvintele. În România mai există din cei care îşi mai amintesc. Dar în America, unde e greu să te faci auzit, puţini recunosc acest lucru. Gurile sparte demonetizează vorbitul pentru noi toţi. Trăncănitorii sînt încă şi mai răi dacă au şi opinii. Este foarte posibil ca aceste opinii să nici nu fie ale lor, să li se fi aşezat, ca praful, pe limbi şi să fie scuipate în grabă. Praful de opinii pluteşte în aer: răsare din televizoare, în nouri tălăzuitori, se revarsă din radiouri, dă pe dinafară, cu bulbuci, din ziare. Persoanele întregi la minte îşi acoperă gura şi nările împotriva colbului de opinii. Dar nu şi flecarii, care îl trag în piept ca pe aerul înălţimilor, îmbălsămat de aroma brazilor. Din cînd în cînd, limbuţii dau de un ascultător recalcitrant. Ies atunci la iveală bîtele şi pietrele şi cuvintele se risipesc ca un pumn de mărunţiş prin cafeneaua însîngerată. Un astfel de ascultător este întruchiparea dorinţelor oricărui vorbitor disperat. Atunci poate invoca Primul Amendament şi spune: Priviţi, îmi îngrădeşte libertatea cuvîntului! În regimurile dictatoriale, guvernele, grijulii, furnizează cetăţenilor astfel de ascultători indignaţi, înarmaţi cu bîte şi cataroaie. Aceşti ascultători, a căror aplecare spre tăcere este fie rezultatul unui accident genetic, fie al unei boli mai puţin grave avînd la origine banii peşin sau şantajul, sînt mai mult decît fericiţi să-i altoiască pe guralivi şi să le dea la gioale. Iar cînd fac asta, cuvintele, care pîn