ASTA E PAREREA MEA Intre atatea asteptari si sperante dupa comunism, cele mai importante in ordinea politicului nu aveau cum sa fie altele decat acelea legate de pluralism. Partidul unic este, in sine, o absurditate, o evidenta impostura, fie ea, istoriceste, rosie sau bruna. Ne-o spun nu numai etimologia si semantica (la confluenta lor: parte), ci si, mai presus de orice, riscul erijarii unui singur "actor" colectiv in stapan absolut (fara replica, fara cofruntare) al intregii "scene", in rest lasandu-li-se "maselor" un rol cat se poate de previzibil: de a aplauda, fireste, "fericite" si "strans unite" in jurul partidului - "centru vital", in frunte cu atat de iubitul "conducator". "Dictatura proletariatului"? O formula, cinic mincinoasa, buna sa dea iluzia puterii la scara milioanelor de anonimi trecuti sub exploatarea statului comunist si, chipurile in numele lor, sub adevarata dictatura, a "nomenklaturii", a liderilor ei. Masinaria propagandei, greoaie, inepta, ajunsa spre final in situatia de a vorbi de una singura, de nimeni crezuta, si mecanismele represiunii (nu numai carcerala) erau fata si reversul aceleiasi realitati false, profund bolnava. Ca pretutindeni in lume, libertatea nu a adus numai lumina si semne de autentic progres. Cu atat mai putin, adevarul. Ba chiar, din acesta din urma nu au iesit la iveala decat biete franturi, deformate si ele pe circuitele difuzarii. Au aparut specialistii manipularii, expertii dezinformarii si ai diversiunii, toti mult mai la vedere decat pana atunci, televiziunile in stare sa faca din Becali, treptat, un "erou", un idol al multor saraci cu duhul, pana si un rizibil euro-parlamentar. Tot asa cum ni-i aratau pe cei "cumparati" cu valuta lui Ratiu ca sa demonstreze in Piata Universitatii, plina de "elemente legionare" (contracarate, "din fericire", de vigilentii minerii ai lui Cozma). Nici o mirare: totul incepuse strasn