* Florina Ilis, Cruciada copiilor, Editura Cartea Românească, 2005. De cîte ori am prezentat o carte la vreunul dintre cele două tîrguri consacrate, m-am simţit apoi obligată să scriu despre ea. Mai ales cînd era vorba despre o clasică bifare de-a-n picioarelea, cu microfonul într-o mînă şi cu cartea la piept, printre ţignale şi invitaţii la ceaiuri şi produse naturiste, în faţa unor trecători cu alte interese sau, dimpotrivă, a unui public captiv în ritualul "lansării". Ce poţi să spui într-o asemenea menghină, dacă n-ai fost, în altă viaţă, actor sau strateg al mecanismelor de seducţie în masă? Recunosc, am avut un moment de laşitate vinerea trecută, cînd, îndreptîndu-mă spre standul Cărţii Româneşti, am auzit la megafon invitaţia la lansarea noului volum al Florinei Ilies. Ce urma să spun, rîrîită şi repezită cum sînt, despre Florina Ilis, căreia, de la un microfon oficial, nu i se putea pronunţa nici măcar corect numele? Mi-am amintit, compensatoriu, că anul trecut, de la acelaşi microfon, numele lui Eugen Negrici era pronunţat italieneşte, cu ultimul i accentuat. Iar de Eugen Negrici trebuie să fi auzit - măcar de la televizor - pînă şi organizatorii Tîrgului Internaţional de Carte Gaudeamus. De Florina Ilis ar trebui să audă simultan critica literară nemulţumită de lipsa de profunzime a prozei mai noi, managerii culturali în criză de autori pentru export şi cititorii care se încăpăţînează să mai caute într-o carte povestea bine scrisă. Cruciada copiilor, romanul lansat la Cartea Românească, este cel de-al treilea roman al său, după Coborîrea de pe cruce (2001) şi Chemarea lui Matei (2002). Critica universitară clujeană (Adrian Marino, Irina Petraş, Sanda Cordoş) a receptat cum se cuvine primele părţi ale acestei trilogii despre căderea în lume şi în derizoriul acesteia. Mai la sud însă, proza Florinei Ilis a fost eclipsată - pe nedrept, cred - de o zonă mai exp