Au trecut zece ani de la puciul parlamentarilor ruşi împotriva lui Elţîn; după refuzul lor de a vota legile economice şi modificările constituţionale, s-au baricadat în clădire, au chemat populaţia la revoltă, poporul nu a reacţionat, dar un grup de oameni înarmaţi a atacat televiziunea care şi-a întrerupt emisia. Au fost morţi şi răniţi. Au urmat apoi coloane de tancuri pe străzi şi salve de tun asupra clădirii unde se fortificaseră rebelii, în cele din urmă arestaţi. S-a presupus că am asistat la un conflict deschis între apărătorii legitimităţii democratice şi rebelii comunişti în alianţă cu radicalii de dreapta. Pentru un observator ingenuu al evenimentelor rămîne totuşi o ciudăţenie de explicat: de ce adversarii democraţiei s-au legitimat prin procedura votului, în timp ce apărătorii ei au folosit tunurile şi tancurile? Cum se întîmplă cînd la cel mai înalt nivel sînt implicate puterea executivă, armata şi serviciile secrete, anchetele unor asemenea evenimente nu ajung aproape niciodată la versiuni credibile. Un recent articol din cotidianul britanic Guardian îi citează pe anchetatorii ruşi care emit suspiciuni şi etalează probe despre felul cum chiar oamenii lui Elţîn ar fi escaladat tensiunea şi, dacă dovezile sînt incerte, e sigur că investigaţiile au fost sabotate de Kremlin. N-au putut fi examinate armele cu care s-a tras şi n-au putut fi interogaţi responsabilii ripostei militare. Un soldat dintr-un tanc care a asediat Parlamentul a declarat că lor li s-a spus că atacatorii sînt ceceni şi că ofiţerii de poliţie au fost spînzuraţi de felinare. Dacă Elţîn a pus la cale complotul pentru a-şi asuma puteri dictatoriale, e evident că a eşuat, la fel cum au eşuat şi eventualii săi adversari. După spectacolul de mare montare, din păcate cu morţi adevăraţi, s-a modificat distribuţia rolurilor secundare din politica rusă, fără ca

interpreţii rolurilor