Mai ţineţi minte consignaţiile, moda de la începutul anilor ’90? Printre primele tipuri de liberă iniţiativă, de afacere, erau de fapt magazine care lucrau în regim de consignaţii şi se numeau astfel pentru că nu prea existau importatori legali, iar mărfurile erau aduse de prin Turcia, Ungaria sau Polonia, de către persoane particulare pentru care forma cea mai legală de vînzare erau acele consignaţii (mai există azi vreuna?). Apoi, cum bine ştim, au înflorit casele de schimb valutar şi casele de amanet. Funcţionau alături de şmenarii de pe stradă care te păcăleau cu elasticul şi-ţi dădeau ziare între bancnote (mai există azi şmenari?). Mult timp a persistat o oarecare asociere între deţinerea de valută sau plata în altă monedă decît leul şi necinste. Poate unul dintre motivele pentru care celebra confiscare a valutei firmelor de către Guvernul Stolojan nici n-a părut la vremea respectivă, pentru mulţi, un act aşa de grav pe cît era în realitate (ar mai fi astăzi posibilă o asemenea măsură?). Chiar pe la sfîrşitul anilor ’90, am întîlnit un contabil din provincie cu care am făcut o tranzacţie şi el a refuzat să accepte plata în dolari pe motiv că e "om cinstit". A mai fost şi cuponiada care i-a făcut pe toţi românii acţionari. Era o adevărată modă a acţiunilor, cum modă a fost şi - vă mai amintiţi - metoda de privatizare Mebo. A apărut apoi febra circuitelor de întrajutorare. Clujul a devenit un fel de capitală financiară, în oraş au crescut preţurile şi a dăinuit impresia că economia din regiune înfloreşte. Toată lumea visa la înmulţirea de opt ori a banilor (unde o mai fi astăzi celebrul Ioan Stoica?). Au răsărit apoi, rînd pe rînd, în sate şi oraşe, sediile de bănci somptuoase din marmură şi sticlă, acele bănci care parcă funcţionau doar pentru iniţiaţi şi arătau ca nişte lăcaşuri de cult ale unor secte. Unde punem că una se numea chiar Banca Internaţiona