A trecut legea care permite eutanasierea maidanezilor. Câteva gânduri:
Nu e un motiv de sărbătoare. Cel puţin trei oameni au murit în ultimii ani, ucişi de câini. Legea nu se aplică retroactiv: viaţa lor s-a dus, fără voturi şi fără petiţii.
Nu e un motiv de răzbunare. Câinii trebuie în primul rând strânşi de pe stradă şi oferiţi spre adopţie. Eutanasierea trebuie să fie ultima soluţie. Şi dacă se întâmplă, trebuie găsită o soluţie umană. Nimeni nu vrea să ucidă câini cu parul: e doar o jignire inutilă la adresa celor cu raţiune, din partea unor oameni de la care mă aşteptăm la mai mult. Da, doamnă Pellea, da domnule Netzer, mult mai mult.
Nu trebuie să fie un motiv de ură între oameni. Cei care vor oraşe fără câini nu sunt ucigaşi: pur şi simplu asta cred ei că e normalitatea. Poate n-au maşini, poate merg pe jos, poate îi deranjează mizeria şi lătrăturile.
E acum o bună ocazie să vedem cine are inimă şi cine are doar gură: cei 300 de semnatari ai petiţiei împotriva legii ar trebui să adopte fiecare câte un maidanez. Chiar şi cei care nu au fundaţii cu încasări de 200.000 de euro în 2012. Hai să vedem, cine e cu căţelul pe căciulă?
Dincolo de toate, din păcate, urmează o luptă de gherilă contra acestei legi. E blestemul României, să nu se poată moderniza decât cu forţa. Şi împotriva lacrimilor reale ale celor care confundă civilizaţia cu un mare coteţ în care trebuie să locuim cu toţii.
Încă un lucru: priviţi la poza de sus: Max, un câine ghid pentru orbi, va putea în sfârşit să-şi facă treaba ca lumea. Pentru că Max nu poate duce o persoană fără văz prin Bucureşti fără să fie lătrat, atacat şi pus pe fugă. Împreună cu nevăzătorul care se bazează pe el.
Tocmai de aceea vă propun un pact: să credem împreună că poţi iubi câinii chiar şi când nu-i mai vrei pe stradă.