Un domn pasionat de teatru spune că a iubit actori, nu şi actriţe. Prin iubire, domnul, care a trăit pentru teatru ca un colecţionar pentru tablourile lui, desemnează motivaţia sa de o viaţă: S-a dus la teatru să vadă jucând bărbaţi. Şi numai prin excepţie femei. Vorbim de mari actori de teatru – zice el – nu şi de mari actriţe. Pe câteva actriţe cu vocaţia comediei le-am aplaudat entuziasmat, le-am apreciat, le-am stimat, le-am simpatizat şi atât. Pot numi imediat zece mari actori, în roluri care au înnebunit câteva stagiuni lumea, însă n-aş putea număra la fel marile roluri ale unor actriţe. Roluri de succes stagional, poate, dar nu de referinţă pentru întreaga cultură naţională.

Adevărul e că se scriu piese despre mari bărbaţi şi doar incidental despre marile doamne ale istoriei, mari caractere feminine. Bărbaţii actori au un răsfăţ de roluri în sine mari, definitorii pentru condiţia de bărbaţi, pe când rolurile femeilor actriţe sunt aproape toate prin referire la nişte bărbaţi cu un destin accentuat.

E de asemena un adevăr că omenirea are mari dramaturgi nu şi dramaturgiţe. Femeile care scriu teatru nu îşi marchează creaţia la feminin. Ocupaţia lor e nominalizată prin perifraze: autoare de piese de teatru, scriitoare de comedii sau de drame, autoare ale unor creaţii teatrale… Formule nestabilizate şi nu doar în limba română, unde teatrul scris de femei nu contează.

Situaţia se explică şi prin aceea că marile roluri ale femeilor nu sunt de natură să le confere şi o aură socială memorabilă la modul pozitiv, benefic pentru umanitate. Domnul pasionat de teatru mai spune că, observând şi gândindu-se la toate astea, a cumulat un fin sentiment de culpă. Se socoteşte martor la o realitate care angajează şi o opinie. Iar el ştie că oamenii au tendinţa să considere adevărurile stânjenitoare ca fapte ale celui care le citează. Mă simt, spune