Filarmonica din München, dirijată de Semyon Bychkov, va interpreta marţi, de la ora 19.30, lucrări de George Enescu şi de Gustav Mahler.
Articol scris de Despina Petecel Theodoru
Pagină a „tinereţii mature“ a lui George Enescu, lucrarea a fost scrisă în 1901 şi interpretată în primă audiţie în 1909. Pascal Bentoiu include totuşi Simfonia concertantă printre „capodopere”, deşi nu fără oarecare dubii datorate influenţelor prea evidente venite din muzica unor Brahms şi Wagner – motiv pentru care, notează muzicianul român, „un cronicar francez, nu lipsit de haz, o denumise „simfonia de-concertantă!“
Pascal Bentoiu consideră că Enescu a dat dovadă de îndrăzneală atunci când, la numai 20 de ani, s-a aventurat să scrie un opus atât de tributar înaintaşilor lui – în fapt, doi dintre „Zeii“ săi!
Enescu îşi conduce discursul muzical spre culminaţii şi destinderi
Tributară sau nu celor doi romantici, Simfonia concertantă rămâne una dintre partiturile fermecătoare ale lui George Enescu. Asociată cu Sonata a 2-a op. 6, pentru pian şi vioară, compusă cu doi ani înainte, lucrarea conţine, în germene, dimensiunea filosofică a gândirii enesciene cristalizată, pe de o parte, în partituri ca Suita I pentru orchestră op. 9 (în special în unisonul spiritualizat al Preludiului), pe de altă parte în motivele simbolice, destinale, din opera Oedip op. 23.
Regăsim, în forma ei aproape fluidă, spiritul contemplativ, dar şi coerenţa ideilor; starea de reverie, dar şi accentele unei conştiinţe lucide, tot aşa cum descoperim ecouri descinzând, poate, din Dublul concert pentru vioară, violoncel şi orchestră al lui Brahms şi chiar prefigurări subtile ale propriului Dixtuor, op. 14, în pasajele mereu ascendente ale suflătorilor.
Fără a avea caracterul unui concerto-grosso, Simfonia concertantă asimile