O bucatica din mintea noastra a visat ca era rupta de Dumnezeu si provoca mari necazuri. Estimp, rasa umana inainta si se imbolnavea de placere. Se minunau cerurile de cita suferinta putea aduna. Pe unde am trecut si cum am ajuns aici? Bucatica sfinta a mintii noastre dormea. Visa visul care este lumea aceasta. Trebuia cautata cauza, trebuia schimbata mintea, dar cum? Cauza era frica, iar frica - cum spunea apostolul Pavel - e lipsa de iubire. Cu alte cuvinte, aveam mare nevoie de iubire. O respiram prin toti porii. Aveam nevoie de o mare iubire, dar eram batrin si ma rugam in zadar la urma crucifixului de pe perete. Aveam nevoie de eternitatea iubirii. Lumea era intoarsa pe dos, iar noi trebuia sa o punem la loc mai bine ca atlantii. Aveam o relatie speciala cu Dumnezeu. Ne daruia lipsa potopului de ape, dar ne ameninta cu o curatenie (unii ii spun Apocalipsa) mai grozava: prin foc. In fond, au mai disparut civilizatii, iar rasa umana e atit de ciudata... Ceream lumina si lumina venea, Doamne cum ne ardea lumina aceea! Deodata, teatrul s-a terminat. Eram personaje cosmice. Dar trebuia inca sa spargem oul dinlauntru. La usa batea de citeva milenii Dumnezeu. Tot sporul era cu el. Istoria rasei umane nici acum nu ma lasa in pace. Trebuia scos intii uritul. Teribila confuntare! Apoi trebuia asezata frumoasa, frumoasa universala, dupa care totul reincepea sa curga: armonia, castitatea, amocul... Nu mai dati putere uritului. Nu incetati sa mingiiati frumoasa, macar cu un zimbet, cu o privire, chiar indepartata. Nu uitati ca sintem fiii arsi ai Luminii, luminari de ceara topita, orbiti de Lumina ca o placere mare. Ca o luminare de ceara topita de placere, asteptind o remodelare, o forma noua, ca sa mai ardem o data pentru norocul nostru si pentru imbunarea - nu-i asa? - a destinului. Se mutau stelele pe cer intr-un menuet cosmic, iar tacerea alerga intre ele. Dar noi eram