Criticii de intimpinare din noua generatie au avut rareori rabdarea de a parcurge cu creionul in mina romanele brebaniene, plecind urechea la opiniile neintemeiate ale celor din vechea garda; a luat astfel nastere, la nivel de zvon, teoria unei drastice scaderi a valorii scrisului lui Nicolae Breban. La inceputul acestei luni, scriitorul Nicolae Breban a implinit o frumoasa virsta, pe care este departe de a o arata. I-am citit aproape toate cartile, de cind eram student am capatat un respect ferm fata de scrisul sau, asa cum am fata de putini scriitori contemporani. Cu toate acestea, este prima oara cind reusesc sa scriu citeva rinduri despre el. Nu cred ca poate contesta cineva cu argumente solide, demne de luat in seama, faptul ca Nicolae Breban este unul dintre cei mai importanti romancieri ai literaturii romane din ultima jumatate de secol. In plus, este singurul autor din generatia '60 care nu doar ca a suferit, in ultimele doua decenii, de pe urma unor blocaje de inspiratie (termen care, de altfel, nu ii este pe plac), dar si-a intetit ritmul scrisului. Breban reprezinta cazul, atipic in literatura romana, al scriitorului obsedat de propria opera, al celui care are ambitia de a-si construi opera ca un tot unitar, ca un templu. De aceea, cartile sale comunica intre ele, reiau aceleasi mari teme: relatia dintre ucenic si maestru, dintre calau si victima, vointa de putere, amoralitatea, pe filiera dostoievskiana. Prin urmare, fiecare nou roman pretinde o lectura atenta si un efort comprehensiv ceva mai special; incadrarea sa in corpus-ul intregii opere a lui Breban devine aproape obligatorie, intrucit exista o anumita crestere semantica, o dispunere silogistica a cartilor. Este acesta un motiv pentru care, in ultimii ani, autorul Buneivestiripare a-si fi pierdut nu doar cititorii (dar ce scriitor nu si i-a pierdut?), ci si comentatorii. Critica nu a mai tinut pasu