Filmul lui Adrian Sitaru, primul său lungmetraj ca şi Elevatorul (2008) lui George Dorobanţu şi de ce nu şi Boogie (2008) al lui Radu Muntean conduc minimalismul noului val către o mutaţie, către o ruptură de nivel care anunţă probabil o apropiată despărţire. În primul rând cele trei slăbesc ancorajul în social, cu o inevitabilă reflecţie asupra societăţii în ansamblul ei sau îl trec într-un plan secund, în care contează mai puţin radiografia lumii în care plutesc personajele. George Dorobanţu evadează mai ales cu episodul final într-o posibilă poveste de dragoste colorată macabru-absurdist fără nicio morală şi fără niciun sens, Radu Muntean relativizează întâlnirea dintre trei prieteni şi povestea de familie întorcând o privire nostalgică spre trecut fără mânie sau incisivitate analitică, abţinându-se de a transforma povestea într-un posibil studiu de caz şi conferindu-i o aparentă lejeritate care a lăsat uneori chiar falsa impresie de superficialitate, iar Sitaru evadează în fantastic, un fantastic tulbure, ambiguu, neconvenţional, obţinut prin derivarea subtilă a unei situaţii de viaţă. Începtul filmului cu filmările cu camera în mână îţi creează iluzia că te afli de fapt la un film al lui Cristi Puiu, gen Marfa şi banii (2001), - Ioana Flora a jucat şi acolo - un efect care în literatură poartă numele de pastişă. Un cuplu, Mihai (Adrian Titieni) şi Mihaela (Ioana Flora), până şi numele denotă o anume indiferenţă împinsă spre sublinierea convenţiei, iese cu maşina la un picnic. Aici accentul cade pe verbul de mişcare, pentru că o bună parte din film se centrează asupra ieşirii din Bucureşti, de la întortocheatele alei dintre blocuri, la traficul exasperant pe şoselele capitalei cu cenuşiul care neutralizează orice chef de viaţă, cu şoseaua de centură pe marginea cărora defilează câteva dame de consumaţie, cu drumul de ţară şi apoi un drum şi mai răpănos, drum