Lucrarile lui Adrian Crismaru fac trimitere la deriva prelungita care afecteaza "lumea artei". Ce se intimpla cu artistii in vremuri de criza? Cum ar trebui acestia sa reactioneze? Adrian Crismaru refuza echidistanta sau neutralismul. Sintem vrednici de plins, insa risul ne mai poate salva. Fiecare din tablourile sale evoca o "istorie" trista la care privitorul raspunde cu un zimbet amar. De multe ori ne incurcam in cuvinte dintre cele mai simple. Confundam, de pilda, jocul cu joaca. Jocul are miza, presupune reguli, contabilizeaza rezultate, stabileste ierarhii, tinteste cistigul sau performanta; joaca, in schimb, este superficiala si capricioasa. Scopul sau finalitatea ei? Destinderea, distragerea de la indeletniciri socotite „serioase". Jocul este sobru si interesat; joaca - infantila si dezinteresata. Investim doze variabile din cele doua mai peste tot: in sport, scris, politica, razboi sau amor. "Spatiul" jocului este indefinit. Acceptam, de pilda, "jocul sortii", dupa cum aceasta, cinic, isi "bate joc" de noi. Cum se pozitioneza insa arta in raport cu jocul? Dar cu joaca? Chestiunea in sine nu a trecut indiferenta "speculatorilor" in ordine filosofica. Johan Huizinga, de pilda, autorul lui Homo ludens, argumenteaza in favoarea unei complicitati profitabile intre joc si cultura. Incordarea si nesiguranta sint specifice jocului. Spiritul de competitie face ca rivalitatile, tensiunile agonice sau antagonice sa-si gaseasca rezolvare in organizarea de intreceri nobile si pasionante. Chiar si artele se inscriu intr-o cursa a intiietatii expresive, una care le face, deopotriva, atractive si placute. Din perspectiva disponibilitatii la joc, ies in evidenta - crede Huizinga - tocmai dansul, muzica si poezia. Artele plastice, in schimb, datorita dependentei de efortul fizic, de rutina manualitatii, presupun jubilatii ludice atenuate. Doar din joaca sau plictiseala ajunge