Acum câteva zile s-au împlinit exact 20 de ani de la o vizită de lucru făcută la Chișinău, ca trimis special BBC. O vizită căreia amestecul de comic și tragic i-a conferit, pentru mine cel puțin, un caracter unic. Era perioada în care războiul transistrean tocmai se încheiase și în zonă domnea, cum scriam în relatarea mea pentru BBC, ”un calm nervos”.
Am plecat din București într-un Mercedes vechi dar încă foarte bun, pe care biroul nostru îl închiria, din când în când, pentru călătorii mai lungi. Drumul până la graniță a fost lipsit de evenimente demne de menționat, cu excepția poate a faptului că la fiecare câțiva zeci de km, mașina mai pierdea o parte din țeava de eșapament.
Pe șoseaua aproape goală care leagă granița de capitala Chișinău, șoferul, nea Ghiniță, a apăsat pe accelerator și circulam cu aproximativ 120 km la oră. Mă uit pe geam la câmpuri cultivate, case țărănești, ogrăzi în care frunze mari de tutun au fost puse la uscat. Mă gândesc că poate chiar pe drumul ăsta a mers, în sens invers, bunicul meu cu bunica și patru copii mici, când au părăsit Soroca, în 1926, îndreptându-se spre Constanța. Tot atunci, un frate al bunicului a plecat în Brazilia, unde astăzi trăiesc o mulțime de descendenți cu acelaș nume. Cerilalți 6 frați, mai optimiști, au sfârșit în lagărele din Transinstria, în anii 40.
Mașina frână brusc trezindu-mă din gânduri. Suntem la o răscruce de drumuri, un polițist corpolent a făcut semn șoferului să oprească.
- ”Ați mers cu peste 100 km la oră într-o zonă în care viteza maximă este de 80” ne spuse el politicos.
-”Este adevărat”, am răspuns. ”Ce facem acum?”
-”Plătiți amendă pentru exces de viteză”, spuse el scoțând din buzunar un chitanțier și un pix. Și începu să scrie raportul. După numai două cuvinte însă, pixul refuză să mai scrie. Polițistul îl scutură de câteva ori, încercă din nou, dar degea
