La lista celor aproape două sute de nume, persoane sau instituţii, cu care Caragiale a corespondat, aşa cum reiese din al cincilea volum al Operelor, editat în 2011 de Academia Română, mai adăugăm unul, cel al pianistului Emil Michael. Scriitorul avea pasiune pentru muzică, purta corespondenţă cu compozitorii Eduard Caudella şi Eduard Wachmann sau cu Cella Delavrancea, urmărea Cvartetul Ceh, era un pasionat al concertelor de la Gewandhaus, din Leipzig, după care se oprea vizavi la o cunoscută locantă pentru a comenta evenimentul. Într-o cartolină îi semnalează lui Zarifopol prezenţa violonistului bucureştean Jean Socrate Barozzi, aflat în turneu german. Ce mai vorbă, se simţea bine în lumea muzicii. Întreaga sa operă epistolară ne oferă un bogat material, în această privinţă. Personajul care apare acum în corespondenţa sa este un pianist care se bucura de o excepţională faimă în epocă. Născut în 1882, în ţinutul Herţei, manifestînd însuşiri muzicale excepţionale încă din copilărie, laureat al Conservatorului bucureştean, urmează cursuri la Berlin, la clasa marelui profesor Xavier Scharwenka, bucurîndu-se de aprecierea unor somităţi ca Max Bruch, Fried­laender sau dirijorul Rebitscheck. A urmat, totodată, cursuri de filosofie a muzicii la Universi­tatea Regală din Berlin, devenind apoi, la numai 22 de ani, unul dintre cei mai tineri profesori ai Con­servatorului berlinez. Dintr-un program al unui concert susţinut la Iaşi, ne dăm seama despre capacitatea sa interpretativă. Repertoriul cuprinde nume sonore ale muzicii clasice şi piese pe măsură: Domenico Scarlatti, Philippe Rameau, Beethoven, Chopin, Schubert, Liszt, Wagner. Dintr-un alt caiet program, din 24 ianuarie 1910, aflăm că a susţinut, alături de alt român, Woicu Petraşcu, interpret la violă, un recital la Blüthner Saal, Berlin, de asemenea, cu piese de primă mînă: Beethoven, Bach, Schumann, Lalo, Chopin.