Printre nenumăratele poeme ori tratate despre călătoria sufletului prin ierarhia tărîmurilor spirituale se numără şi Alchimia fericirii desăvîrşite aparţinînd marelui sufi arab Ibn 'Arabî (sec. XII-XIII). Una dintre sfere este, în traseul descris de Ibn 'Arabî, cea a vieţii, care îl are drept regent şi figură emblematică pe Iisus. În Islamul mistic, Iisus e personajul ce întrupează familiaritatea (excepţională, pentru musulmani) cu divinul, prietenia, intimitatea, aderenţa plină de iubire şi libertate, în care "legea" e depăşită printr-o reciprocă şi pasionată dăruire de sine a Celui ce contemplă şi a Celui contemplat. Or, pentru a sugera calitatea acestei sfere, autorul recurge la o anecdotă ce îi reuneşte pe Iisus şi pe Ioan Botezătorul, precursorul. Cel din urmă, se spune, plînge necontenit pentru că e îngrozit de mulţimea şi rafinamentul curselor pe care demonii le întind oamenilor. Iisus rîde fără încetare, delectîndu-se de "şiretenia divină", de inventivitatea cu care Dumnezeu dejoacă aceste capcane, de abilitatea cu care, mai mult, le preface în lecţii şi prilejuri de rectificare, de eliberare. Cei doi, cu durerea şi bucuria lor nestăpînită, ce se consumă în "sfera vieţii", nu pun ei oare în scenă dialectica oricărei vieţi deschise spre divin, deja inclusă în dialogul cu El? Pentru omul credincios, redresarea, "îndreptarea", orientarea pe verticală cuprind în mod obligatoriu ambele atitudini: conştiinţa dureroasă a eşecului; uimirea, plină de desfătare, faţă de inteligenţa şi generozitatea cu care Dumnezeu îi acordă o nouă şansă pe drumul spiritual. Nu poţi fi sensibil la această divină pricepere fără a fi măsurat, pînă la capăt, pericolul din care ea te salvează. Iar, de fiecare dată şi dincolo de problema personală - a propriei căderi şi recuperări - rămîne spectacolul mirabil al unei ştiinţe iubitoare. În fond, în inima celor trei tradiţii monoteist