N-am mai văzut de foarte mult timp atâtea feţe zâmbitoare cum mi s-a întâmplat miercuri, când prima zăpadă o fi încurcat circulaţia, dar ne-a readus pofta de viaţă. Şi cel mai posac slătinean s-a trezit zâmbind în faţa grupului de copii bucuroşi de prima zăpadă cu bulgări. Am văzut şi apa de la trecerile de pietoni, nu vă faceţi griji, şi şoferii nervoşi, şi doamnele sobre isterizate că şi-au compromis ţinuta elegantă, dar toate astea pălesc în faţa bucuriei. Ceva trist tot este în întreaga situaţie, dacă am ajuns să avem, în rest, atât de puţine motive de bucurie. Pesimiştii s-au bucurat preţ de câteva clipe, după care le-a zburat gândul la factura de gaze. Şi de curent electric. Şi la Sărbători, la lista de cadouri pentru cei mici, la ce pun pe masă, la ce lasă pentru mai târziu, la ce renunţă pentru totdeauna.

Ieri, un nou motiv de bucurie. Micuţii din centrele de plasament au intrat în atmosfera Sărbătorilor, croind urările şi depunând scrisorile, o parte, în holul Consiliului Judeţean. Inocenţa le permite, pe seama lor îşi ia porţia de optimism şi angajaţii care au acasă copii şi au şi termen de comparaţie. Cu bani sau fără bani, copiii lor au parte de dragoste, nu de zâmbete în faţa camerelor, de urări din suflet, nu de răspunsuri politicoase, de cadouri cumpărate cu sacrificii, dar din inimă, nu din banii statului.

Tocmai pentru că o zi ne mai desparte de cea mai frumoasă lună din an, poate n-ar fi momentul să rememorăm toate speranţele irosite. Alocaţia de stat, cu tot aparentul zbucium, a rămas la una dintre cele mai scăzute valori din „lumea bună” în care ne-ar plăcea să credem că am intrat. Ca şi indemnizaţia de şomaj, doar pentru salariul minim, pe care încă prea mulţi dintre noi îl ridică, existând o creştere, nici aceasta fabuloasă. Până şi ofertele de Crăciun şi Revelion îţi hrănesc pesimismul, dacă nu-ţi propui să vezi mai