Acum 25 de ani, în faţa unui dispensar medical de cartier muncitoresc, se formase total neobişnuit, un rând lung de câteva sute de locuitori, care înaintau incet spre o mică măsuţă aşezată direct pe trotuarul din faţa dispensarului. Nerăbdător, în rând se amestecase şi un puşti de 6 ani, curios să-şi primească cele două drajeuri fermecate, fără de care nu ar fi putut învăţa să citească niciodată şi deci nu ar mai fi putut merge la şcoală în toamna acelui an… Asta a fost strategia cu care în 1986 părinţii mei m-au păcălit să imi doresc enorm cele două pastile de iod care, sper eu astăzi, ar fi ajutat la eliminarea efectelor radierii după explozia de la Cernobâl.

Un sfert de secol mai târziu, renaşterea nucleară europeană este un curent care denotă tendinţa de a resprijini politic şi financiar producţia de energie nucleară. Ca în orice ciclitate, energia nucleară tocmai ieşise de sub valul de antipatie post-Cernobâl şi se pregătea de o revenire bine-meritată. Economiile emergente energofage, accesul facil la capitaluri şi scumpirea constantă a energiilor fosile declanşau o cursă nucleară fără precedent: la nivel global, 15% din disponibilul energetic al omenirii este format din energie nucleară. Singurul continent fără reactoare – dar cu mari depozite de uraniu – este Australia.

Astfel, cu câteva excepţii, tentaţia statelor de a-şi produce singure energie construind reactoare nucleare este irezistibilă: SUA îşi asigură astfel 20% din energie, procent similar cu cel românesc, Germania trece de 25%, Elveţia şi Suedia depăşesc 35% iar francezii mizează totul pe nuclear şi îşi asigură procentul record de 75% din necesarul energetic.

Prin intermediul companiei de stat Areva, francezii şi-au instituit în timp un rol nuclear major nu numai în Europa, ci, prin alianţe strategice, şi în SUA, India, China şi – surpriză – chiar şi în Libia, însă aici sub prete