A trecut neobservata semnificatia lui 21 februarie, aniversarea Zilei Internationale a Limbii Materne. Nu ca as fi un impatimit sau un nostalgic al lantului de sarbatori care mai zgaltaiau amorteala si cu care ne obisnuiseram in vechiul regim, dar macar unele dintre aceste "zile" pot fi prilej de aducere-aminte a unor indatoriri uitate, de care nu ne mai pasa.
Ar fi cam a noua aniversare a unei asemenea zile internationale. Intamplator, 2008 este si Anul International al Limbilor, Adunarea Generala a Natiunilor Unite cerand UNESCO sa invite guvernele, institutiile de invatamant si organizatiile societatii civile sa protejeze limbile aflate pe cale de disparitie. Argumentele Comisiei romane pentru UNESCO, organismul care transmitea solicitarile, erau cat se poate de pertinente: limbile sunt esentiale pentru identitatea grupurilor si a indivizilor, constituie un factor strategic de progres catre o dezvoltare durabila, joaca un rol in eradicarea saraciei, sunt un suport pentru cultura si educatie. Din pacate, cam la aceste sugestii si prezentari se opreste totul, pentru ca prea putine pot fi remarcate intr-o "politica a limbilor". Constatari cotidiene ar trebui sa alarmeze, daca i-ar mai pasa cu adevarat cuiva: se citeste prea putin si ca atare din ce in ce mai multi tineri nu stiu sa se exprime corect, sa expuna o idee argumentat si in cuvinte exacte, sa nu se repete, sa nu recurga la limbajul strazii; acest limbaj al strazii, limitat la un numar de expresii utilizate in orice imprejurare, la inceput din bravada, mimetism si fanfaronada, a saracit incredibil comunicarea; scoala a uitat sa puna accentul necesar pe limba vorbita; dialogul nu este doar depreciat, ci risca sa fie blocat; limbajul presei scrise si cu deosebire al audiovizualului este din ce in ce mai stereotip si sarac, coplesit de sintagme aiuritoare sau chiar de erori gramaticale; explozia blo