Simtul umorului nu tine, precum ironia, de ascutimea inteligentei, de spontaneitate; nu consta in a avea cate o replica potrivita pentru orice situatie. Si nu presupune nici sentimentul propriei superioritati. E o atitudine fireasca, naturala, care tine de capacitatea de a relativiza lucrurile. Si, la urma urmelor, de a-i face loc si celuilalt in sistemul tau. G. Topirceanu, un scriitor care merita revizitat, caci rezerva mereu surprize, mai ales ca prozator, a tinut, in doua randuri (la Bucuresti si la Iasi), in 1935, doua conferinte aproape identice, cu titluri sinonimice: Cum am devenit moldovean,respectivCum am devenit iesean. Revin uneori asupra prelegerii lui, pentru ca ma simt si eu cu musca pe caciula. Nu reactionez inca, in forul meu interior (detin si asa ceva, parol!), cand cineva ma socoteste moldovean. Pur si simplu nu ma simt de-al locului: copilaria si adolescenta te leaga mult mai trainic de un anumit spatiu decat intreaga viata de adult responsabil, intrat in mecanismul social. Mitologia copilariei iti fixeaza, cred, si identitatea. Prin urmare, luat la bani marunti pe neasteptate, as spune fara sa clipesc ca eu sunt dobrogean. Dar mai sunt dobrogean? Abia daca ajung doua saptamani pe an pe acolo; cat despre vreo afinitate cu traditia culturala tomitana, nici vorba; Ovidius, ale carui Pontice le recitesc o data pe an, mi se pare mult mai apropiat decat intreaga cultura pe care a reusit sa o dea in ultimii 2000 de ani orasul in care am crescut cumva. Marin Mincu umplea, singur, un gol istoric in viata culturala a Constantei. Dar, intr-un fel, nu ma deranjeaza sa ma socotesc moldovean. Mai mult decat oricare alt loc pe care nu il socotesc „acasa", Iasul a intrat in ADN-ul meu identitar. Si asta datorita unor oameni a caror prietenie m-a facut altfel decat eram. Cum eram? Superficial (pacat inca nedepasit), arogant, timid (nu, cele doua trasaturi nu se