Niki Ardelean, colonel in rezerva Tirania mediocritatii agresive "Lasa-ma pe mine. Uite, asa trebuie". Sunt primele cuvinte rostite pe ecran, dupa cateva clipe de tacere care se intampla sa fie Niki Ardelean, colonel in rezerva
Tirania mediocritatii agresive
"Lasa-ma pe mine. Uite, asa trebuie". Sunt primele cuvinte rostite pe ecran, dupa cateva clipe de tacere care se intampla sa fie chiar de inmormantare. Le vom mai auzi, apoi, de cateva ori, pentru ca Florian Tufaru, zis si Flo, cuscrul lui Niki Ardelean, colonel in rezerva, se pricepe la toate: cum sa infasori in celofan un buchet de flori destinat cosciugului, cum sa stergi cristalul cu o carpa umeda, cum sa desfaci o mobila si cate altele. Mai stie si cine "s-a aflat la originea insurectiei armate de la 23 August", si cat de bine este in America, unde, doar ce "iei avionul si pac, ajungi la Miami". Putin ii pasa ca familia amintitului colonel, care tocmai a pierdut un fiu, merge in varful picioarelor, vazandu-si de durerea ei. Surazator, fara astampar, Flo (Razvan Vasilescu, clocotind de inventivitate) le organizeaza funeraliile baiatului, ba, in ultima clipa, cere sa se ridice capacul de pe sicriu, pentru a mai trage "o dubla", cu aparatul de care nu se desparte in momentele esentiale, nunti, botezuri, inmormantari. In sinea lui se socoteste, probabil, regizor in toata puterea cuvantului, de vreme ce pe o caseta a scris: "un film de Flo". Adevarata lui vocatie, vecina cu voluptatea, este, insa, sa regizeze existenta altora. Atunci se poarta ca un dictator vioi si pedant. Frenetica lui bunavointa, aparent dezinteresata, devine tiranie. Desi, de data aceasta, Lucian Pintilie pare sa fi lasat in urma nevroza rafuielilor cu distorsionata noastra istorie, cu trecutul care nu inceteaza sa se verse in prezent, el nu s-a inchis intr-un apartament de bloc - mai tot ceea ce vedem se petrece in locuinta
