"Frumuseţea e foarte relativă, fiecare popor şi aproape fiecare secol îşi are un ideal femenin, deosebit, lăsând la o parte diversitatea de gust estetic, datorită deosebirilor de rasă", caracteriza frumuseţea Ilustraţiunea Română a anilor ’30.

Realitatea Ilustrată din 21 decembrie 1929 analiza câteva modele de frumuseţe europeană: "Grecii concepeau un trup viguros, solid, proporţionat, cu mâini şi picioare mari, o frumuseţe deplină, calmă şi armonioasă, ca întreaga lor artă. Nasul trebuia să fie în linie dreaptă cu fruntea. Aceasta joasă, buzele cărnoase, sinuoase şi ochii adânciţi, sub sprâncene arcuite, care tiviau, în semicerc, marginea osului frontal. Acesta e tipul frontal. Acesta e tipul tuturor Aphroditelor şi al Artemiselor, din musee. Egiptenii cereau profilului de femee desăvârşită, o cât mai mare asemănare.... cu pisica. Acest animal enigmatic şi graţios era considerat ca divinate, de aceea probabil, nu există nimic mai estetic, în ţara faraonilor, decât un gât subţire, elastic, un nas mic, o gură plină, în forma botului felin, ochi lungi, cât mai lungi şi sprincene asemenea de lungi.

Elegantele timpului – la fel cu cele din timpul nostru – aveau grijă să remedieze natura, întrebuinţând farduri colorate, care să continue, mult spre tâmple, deschiderea oblică a pleoapelor. Trupul era mai fin, mai nervos, umerii mai drepţi, şoldurile mai înguste, decât la greci. În evul mediu, întâlnim tipul creştin, frumuseţea eterată, din sculpturile catedralelor gotice. E o frumuseţe fragilă, delicată, aproape bolnăvicioasă, faţă de sportiva antică, plină de sănătate.

Femeea din acest timp are sprâncene subţiri, ca două fire de aţă, fruntea rotundă, gura mică, ovalul prelung, părul mătăsos şi degete de copil. Trupul nu se vede, ascuns cu grije, dela gât până-n vârful pantofilor, sub faldurile rochiei. Biserica a întins un văl de extremă pudicita