Ca de fiecare dată în ultimii 25 de ani, cu excepţiile de la regulă numite Craiova (1991), Rapid (1999, 2003) şi CFR Cluj (2008), returul Diviziei A la fotbal aducea în martie 1989 aceeaşi luptă pentru câştigarea titlului de campioană, între Steaua şi Dinamo.
La jumătatea întrecerii, cele două echipe contabilizaseră un număr identic de puncte (35), fiind departajate doar prin prisma golaverajului, cu precizarea că acest criteriu funcţiona pe atunci şi ca factor de distanţare în ierarhia finală, iar victoriile erau recompensate doar cu două puncte.
De altfel, în ultimii ani de comunism, titlul se decidea într-o mare măsură în cele două partide directe dintre Steaua şi Dinamo. Cluburi grele, cu echipe cert valoroase, cele două "mari" bucureştene se bucurau şi de susţinerea unor instituţii pe măsură, respectiv Armata şi Ministerul de Interne, acest suport asigurându-le liniştea până la meciurile directe, unde aproape de fiecare dată săreau scântei.
La începutul lunii martie ’89, Dinamo, aflată pe prima poziţie a clasamentului, a plecat cu toate punctele de la Galaţi după o partidă în care ambele reuşite ale "alb-roşilor" au fost marcate de Ioan Andone. Oarecum inedit, având în vedere că acesta evolua ca fundaş central, Andone a marcat primul gol din postura de atacant sadea după o combinaţie pe ruta Mateuţ – Cămătaru, ultimul pasându-i decisiv. Fostul internaţional şi-a îmbogăţit ziua cu încă o reuşită în chiar ultimul minut de joc, înscriind printr-un procedeu care îi era mult mai la îndemână, o lovitură de cap după o centrare a lui Iulian Mihăescu. Deşi echipa sa îşi realizase scopul, Mircea Lucescu a fost atunci nemulţumit de foarte tânărul Florin Răducioiu, căruia i-a reproşat permanenta indisciplină tactică, golgeterul de mai târziu al naţionalei sfârşind, de altfel, prin a fi înlocuit.
