Din articolul de sâmbătă, transmis prin e-mail de prin străinătățuri, a ajuns la redacție doar o ciosvârtă. Am priceput (târziu) și de ce: hotelurile, inclusiv cele mofturoase, de 4-5 stele, îți oferă acces la internet doar contra cost: 3 euro ora. S-or fi scurs cele 60 de minute cât am cules textul, și pentru „send” n-a mai rămas răgaz destul, căzând ghilotina deconectării electronice după prima pagină…
Lume, lume! Potrivit unei vechi ziceri, cunoști omul cu adevărat doar la drum lung. M-am nimerit într-un lung voiaj (avion, tren, vapor, autocar) într-un grup ce l-am putea considera reprezentativ pentru românul de stare medie – poate chiar și ceva mai sus. În primele două-trei zile, toți sunt amabili, serviabili, politicoși, prietenoși, după care – regulă! – încep animozitățile și certurile. Poate, oboseala, dar, oricum, nu numai. Totdeauna, în fiecare grup, se nimeresc să fie măcar două-trei doamne elegante și rubiconde, bătând către suta de kile, cărora nu le convine nimic, întârzie mereu, le pute totul și-o țin într-un reproș. Prima o încasează ghida: niciodată nu-i potrivit timpul stabilit pentru popas, niciodată nu-i itinerariul bine ales (adică, așa cum ar vrea ele), habar n-are de nimic, nu informează corect ș.a.m.d.
„Ne spune și nouă cineva ce râu e acesta?” – răsună, pe cât de sonor, pe atât de insinuant-mustrător, o voce obișnuită cu agora (pare-se, doamna a fost magistrat). Râul cu pricina nu-i decât un șănțuleț mocirlos, iar ghida, negăsindu-l pe hartă, culege o denumire din împrejurimi și improvizează: „Am trecut râul Flokos”. Primește, ironic, „mii de mulțumiri!”, după care doamnele declară scandalizate că nu vor mai călători niciodată cu astfel de agenție incapabilă să asigure… etc., etc. De cum se urcă în autocar, Chirițele încep să mănânce și să tot mănânce. Fără oprire, foșnind continuu pungi și sacoșe, cu mici răgazuri doar pentru p