La fiecare interviu acordat, Anca Parghel impresiona şi se alegea cu încă un prieten.

Olivia Cristina Sima îşi aminteşte ceea ce îi spunea Anca Parghel în acel interviu din octombrie 2005: "Sunt multe chestii care-mi fac mie plăcere în afară de cântat, de exemplu pictura sau desenul, portreţelul nepoţelei mele de şapte luni - Anca Parghel, fetiţa lui Ciprian - l-am făcut eu. Apoi scriu poezie, traduc, pot traduce pe loc un text al unui cântec în mai multe limbi, îmi place croitoria, îmi confecţionez şi brodez toate toaletele de scenă, inclusiv poşete, toate sunt făcute de mine".

"Între timp, spune Olivia Cristina Sima, «fetiţa lui Ciprian, Anca Parghel» a crescut, iar inimoasa ei bunică (ajunsă în această ipostază la o vârstă uimitor de tânără, 47 de ani) a plecat să le cânte îngerilor, cel puţin aşa ne place nouă să credem. Râsul ei era exploziv şi molipsitor. Oricât de indispus ai fi fost, nu puteai să nu zâmbeşti când o auzeai râzând. Aşa era Anca Parghel: o «picătură» de femeie, care ascundea însă o cantitate uriaşă de energie - întotdeauna pozitivă, un glas cu un volum uimitor, un temperament clocotitor. Era mereu veselă, optimistă, iar recitalurile ei debordau de voie bună, de plăcerea pură de a cânta, de dorinţa nestăvilită de a dărui publicului în totalitate marele ei talent, pe care îl transmisese din fericire şi fiilor ei, Ciprian şi Tudor. O artistă unică în peisajul muzical românesc în general şi pentru cel jazz-istic în special. Anca Parghel a fost o cântăreaţă aparte, pe lângă glasul de calitate, cu timbru bine conturat şi ambitus (întindere vocală) impresionant, de peste patru octave, ea avea un temperament artistic exploziv şi o imaginaţie creatoare extraordinară. Pianistă, cântăreaţă, compozitoare, aranjoare, profesoară (a predat la Conservatorul Regal de Muzică din Bruxelles, post ocupat printr-un concurs dificil, pe