n) Dacă toţi actorii care ating notorietatea în România se cheamă că sunt MARI, cu ce superlative ar trebui onoraţi actorii cu o îndelungată faimă mondială? Numai noi, românii, uniformizăm lauda la rangul care de fapt nu mai înseamnă nimic. Actorii cu reuşite cardinale sunt unici, nu „mari”. Un actor „mare” poate fi înlocuit oricând în rol de un alt actor „mare”, dar un actor unic nu poate fi înlocuit de nimeni. Actorilor vârstnici li se spune că sunt şi mari fiindcă au apucat senectutea şi sunt urcaţi pe scenă în regim de curiozităţi ale biologicului. Un actor e mare când nu poţi să spui altceva mai bun despre el. Orice altceva ai spune e amendabil. Că e mic, nu e cuviincios să spui. Iar dacă nu e mic, nu poate fi decât mare.
n) Un neamţ din München pune la baza discuţiei despre răul adus Germaniei de moneda euro paharul cu vin roşu pe care-l bea în fiecare seară în bodega de cartier. Costa două mărci, iar acum costă doi euro, adică opt mărci. Unitatea sa de măsură a scumpirii vieţii e paharul cu vin roşu. Înainte, spune neamţul, kilogramul de carne mă costa patru pahare cu vin, acum mă costă opt. Chiar şi costul apei minerale tot în pahare cu vin îl calculează. Aveam o femeie, mai zice neamţul, la care mă duceam de două ori pe lună şi o plăteam cu douăzeci de pahare cu vin, iar acum trebuie să dau dublu. Păi, nu-i corect, că nici ea nu mai e ce a fost acum zece ani.
n) Un domn, mai cunoscut pentru gafele lui decât pentru reuşite, se scuză după fiecare trăsnaie: Eu sunt absolut normal, viaţa e greşită.
n) Experţii din muzee, care au păreri despre valoarea unor opere de artă din circuitul comercial, îndrăznesc la aceste păreri pe banii statului. Argumentul lor interior e leafa de la stat, nu priceperea. Ca şi cum statul sacralizează profesia. Pe banii lor ar gândi altfel, cu argumente de ordin personal, nu cu argumentul postului din muzeu. Ce
