Haruki Murakami este, în momentul de faţă, cel mai citit şi mai tradus scriitor japonez din lume. Fenomen editorial în arhipelagul nipon ("1Q84", volumul său din 2009, s-a vândut, doar în Japonia, în patru milioane de exemplare, iar în China, la sfârşitul lui 2010, avea cel puţin cinci ediţii pirat), candidat de ani buni la Premiul Nobel (în 2007, toată suflarea îl vedea ca pe candidatul cu cele mai multe şanse la lauri, editorii săi străini treceau, fără tresărire, pe coperta a patra a traducerilor sale: "H. M., viitorul Premiu Nobel"; luase deja Premiul Franz Kafka, distincţie care îi încoronase şi pe nobelizaţii Harold Pinter şi Elfriede Jelinek). Murakami cel bun (spre deosebire de răul Murakami, adică Ryu) a avut şi la noi o serie de autor, la Editura Polirom, care i-a publicat, în decursul anilor, cele mai importante opere: "Dans dans dans", "Salcia oarbă, fata adormită", "Iubita mea, Sputnik", "În căutarea oii fantastcice", "Elefantul a dispărut", "În noapte", "Kafka pe malul mării", "La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor", "Undergound" ş.a. Fiind perceput ca, mai degrabă, degajat decât "angajaţii", scriitoriceşte, care stau aproape de sufletul juraţilor suedezi, probabil că Haruki Murakami va mai avea serios de aşteptat bunăvoinţa decidenţilor Nobel. Asta dacă aceştia nu se vor uita mai atent la opera sa trecută, la reportajul-eseu-roman despre tragedia din metroul de la Tokyo ("Underground") şi la, vai, atât de actualul şi de răscolitorul "După cutremur". Mesajul "umanist" şi concluziile generalizante, tonul sacerdotal şi sforăielile moralizante îi fac, într-adevăr, lipsă, dar nuanţele, în ordine profund umană, ale tragediei individuale sunt copleşitoare.

Născut în 1949, Murakami se va îndrăgosti de timpuriu de cultura americană, va deschide un club de jazz în Tokyo şi, după câteva escale ale autoexilului în sudul Europei şi după