Tragedia Europei este incapacitatea cetăţenilor săi de a renunţa la bunăstarea artificială.

Ar fi nevoie doar de atât, nimic mai mult, şi totul ar reveni la normal. „Bătrânul continent" ar scăpa de spaime. Dar nu e capabil de aşa ceva, pentru că între Europa şi europeni s-a căscat o prăpastie înspăimântătoare.

Europa înseamnă liderii săi, legile sale, instituţiile sale. Acest sistem complicat ştie ce are de făcut pentru a ieşi din coşmarul crizei. Soluţiile salvatoare sunt însă inaplicabile, pentru că presupun o dureroasă strângere a curelei, iar europenii nu sunt dispuşi să accepte aşa ceva. S-au obişnuit cu traiul bun şi fac moarte de om pentru a şi-l păstra. Sigur că până la urmă vor ajunge la o scădere a nivelului de trai, pentru că bunăstarea pe datorie nu poate ţine la infinit. Pur şi simplu, va veni momentul când nu va mai fi dispus nimeni să dea pe datorie. Din două, una: ori vor scădea cifrele nete - venituri, profituri, salarii -, ori va intra în acţiune inflaţia, care va eroda puterea de cumpărare exact atât cât va fi nevoie.

Necazul e că, dacă nu este strânsă cureaua de bunăvoie şi la timp, aşadar controlat, atunci sistemul şi-ar putea regăsi echilibrul prin procese incontrolabile, gen falimente şi războaie. Imaginaţi-vă un cazan aflat sub presiune tot mai mare: dacă nu găseşti momentul potrivit pentru a da drumul aburului, cazanul va exploda. La fel se întâmplă cu apa din hidrocentrale, al cărei nivel trebuie menţinut sub control chiar dacă plouă o lună cu găleata, altfel s-ar putea produce o catastrofă.

Acum, cazanul şuieră ameninţător, iar barajul s-a umplut periculos. Cu orice zi de întârziere a intervenţiei, totul o poate lua razna. Liderii europeni se învârtesc în jurul cazanului pentru a deschide supapa, dar populaţiile europene stau de veghe pentru a le da peste mână. Să nu îndrăznească nimeni să se atingă de cazanul lor!