Povestirile pe care Cristian Teodorescu le-a publicat, la rubrica sa din România literară, pînă cînd cititorii şi colegii de breaslă s-au sesizat că ele vor să constituie o carte, anunţau, într-adevăr, romanulMedgidia, oraşul de apoi. Dar nu anunţau o carte mare, chiar dacă, în ele, talentul epic şi dexteritatea unui prozator aflat la maturitate se făceau remarcate. Autorul evolua pe acelaşi culoar al unui realism minuţios şi pătrunzător, interesat nu de Textul care se construieşte şi deconstruieşte sub ochii lectorului avizat, ci de existenţele oamenilor obişnuiţi, „mărunţi“, de regulă expediaţi între paranteze, polemic reabilitaţi de Cristian Teodorescu, prin insistenţa pusă în observarea şi proiectarea lor. Nu există nici un episod de umplutură Odată volumul apărut, fragmentele citite înainte capătă o altă densitate, care este exact cea a dimensiunii româneşti. Invitaţia gentilă a prozatorului, din cuvîntul său introductiv, ca noi să-i începem cartea „de oriunde“, sărind neproblematic peste capitolele „de umplutură“, e de o modestie jucată, care ascunde o testare a cititorului prea credul sau prea grăbit. Medgidia, oraşul de apoi nu poate fi citit, pentru a fi înţeles, decît în modul, hélas!, tradiţional al avansării de la o pagină la alta, dinspre începutul începutului spre sfîrşitul sfîrşitului. După ce am încheiat lectura (îngreunată de corpul prea mic de literă, dar şi de savoarea unei parcurgeri lente, pentru a gusta şi a cîntări mai bine fiecare scenă), mi-a fost limpede că nu există nici un episod de umplutură; şi că modestia preliminară a Autorului era o formă de viclenie. Dacă tot reabilitează existenţele unor personaje care, pentru alţi prozatori, nu se pot ridica la statutul de subiect, Cristian Teodorescu reabilitează şi Romanul. Romanul ca lume ficţională hiperelaborată, însumînd şi cele mai (aparent) nesemnificative detalii; şi Romanul ca real