Nu cred că de prea multe ori un complet de judecată a fost supus unor presiuni atât de puternice şi de variate ca cel care astăzi, luni, trebuia să se pronunţe în dosarul recursului cerut de DNA în dosarul eliberării înainte de termen a lui Adrian Năstase.

În primul rând prin atribuirea intempestivă a cauzei: completul căruia îi revenea această sarcină a fost descompletat de acelaşi DNA prin arestarea celor două judecătoare prinse cu mâţa mitei în sacoşele de firmă. Apoi, prin presiunea constantă exercitată de DNA, ai cărui şefi au mandat urgent să nu-l scape din mâini pe Adrian Năstase. Cu orice preţ – chiar şi cu acela al ridicolului absolut relevat de cererea de amânare pentru... studierea dosarului! Cu alte cuvinte, la ora la care cauza ar fi trebuit să se judece, procurorii nu mai ştiau ce invocaseră în cererea de recurs. Deşi argumentele invocate avuseseră darul să-i mai facă odată de râs, prin puerilitatea şi neseriozitatea lor: practic, DNA susţinea că buna purtare de care dăduse dovadă deţinutul nu era sinceră şi că volumul redactat de acesta nu avea valenţele educative care se aşteptau de la el. Culmea – reproş care se lega în mod aproape comic de (in)cultura generală de care dăduseră dovadă recent candidaţii la funcţiile de procuror general şi procuror şef DNA, prin necunoaşterea unor noţiuni elementare de organizare a comunităţii europene, pe care Adrian Năstase le descrie cu lux de amănunte în lucrarea sa.

Altă presiune venea despre acea parte a eşichierului politic pentru care Adrian Năstase nu este un infractor, datorându-şi condiţia în care se află unei campanii atent şi insistent orchestrate de adversari politici, pusă în practică de un complet de judecată care nu a considerat că este descalificant să aducă ca argument al condamnării, în absenţa probelor elementare, necesitatea unui „exemplu” dat la cel mai înalt nivel. Acea