Caci, pare-se, continua el, tot adevarul meu s-a scurs in literatura. Si acum, adevarul meu e literatura sau, daca vrei, literatura. Iar tu nu esti decit un personaj coborit din ea. Asta-i!
Un tinar domn in costum dungat si cravata, pe nume Ioan, se apropie de o fereastra inalta cu gratii, arunca o privire in strada si constata ca lumea e transparenta. Arborii erau transparenti, casele transparente si oamenii la fel. Tinarul domn Ioan statea la fereastra si fuma, intrebindu-se daca lumea devenise intr-adevar transparenta sau doar i se parea lui ca devenise transparenta. Fumul de tigara plutea tacut peste arbori transparenti, peste case transparente si oameni transparenti, carora li se vedea sufletul. Un suflet mic si golas, ca o pasare jumulita pe aratura. Ce ciudata e lumea, isi spuse tinarul Ioan si se retrase de la fereastra, intinzindu-se, asa imbracat cum era, pe patul sau de campanie. Daca, isi zise el, fixind atent becul de 100 de wati din tavan (mereu il uita aprins si-i era lene sa se ridice din pat ca sa-l stinga), daca devin deodata transparent, ce se va vedea din mine? Ochii? Desigur, ochii vor deveni transparenti, nici acum nu sint departe... Miinile vor deveni si ele transparente, umerii la fel si, de asemenea, picioarele. Picioarele vor deveni transparente si se vor vedea doar acesti pantaloni dungati, pe care ii va flutura pe strazi vintul. In sfirsit, in sfirsit, sa lasam asta... Ne intrebam totusi, murmura tinarul Ioan, dar nu-si mai continua ideea, ci o lasa sa pluteasca asa, neterminata, in gol, intorcindu-si fata spre un interlocutor nevazut numit Iacob, care pe masura desfasurarii monologului sau se contura in aer, in dreapta sa, intr-un colt umbrit al camerei, nu departe de crucifixul de lemn sub care ardea o candela de bronz, devenind tot mai constient si prinzind substanta la fiecare cuvint al lui Ioan. Se contura mai intii un pantof, a