Când te trezeşti ar trebui să-ţi fie ruşine? Să ignori sau să te simţi bine?
E tentant, dar periculos să vorbeşti de vise. Sunt culmea intimităţii pentru individ. Sunt nisipuri mişcătoare. Majoritatea suntem contaminaţi de o formă de pseudo-cunoaştere. Obligatoriu, orice discuţie despre vis îl desacralizează pe acesta. Freud şi-a dedicat bună parte din viaţă studiului viselor. Alţi psihanalişti celebri au tras fel de fel de concluzii. Scritorul SF Isaac Asimov a imaginat un aparat care-ţi furniza vise la comandă. Sunt visele sacre?
Aspiraţia „comandată”
„Capcana stă în însă şi exprimare. Sacru e ceva care ţine de Divinitate, de zeii din Olimp, de Dumnezeu, Alah, Yahve, Elohim, Yehova, Adonai dar nu numai! Sacru ţine şi de sacerdotum, de preoţii care fac legătura între planurile lumii şi care, prin forţa lucrurilor, primeau mesaje unde, sau cum altfel, decât în vis. Pentru a ajunge la vis sacerdoţii luau substanţe psihoactive care induceau o stare specială a conştiinţei, onirică, de îngemănare a realităţii cu irealitatea, în care comunicau cu lumea spiritelor”, spune medicul Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare din Capitală.
Onirismul şamanului nu ţinea însă doar de substanţă, cât şi de ritual. „Istoria religiilor” a lui Mircea Eliade sau „Psihologia religiilor” a lui CG Jung menţionează aceasta. Orice consumator modern de mefedronă sau LSD, sau speed sau crack putem spune că are acces la o spiritualitate intensă, extraordinară, una despre care, însă, ne e interzis să afirmăm că ar fi altceva decât o intoxicare a creierului.
„Ce sacralizează un vis nu e doar substanţa cât ritualul, activitatea liturgică şi iniţierea. O astfel de stare poate fi amorsată de modificarea anumitor parametri, vezi respiraţie, relaxare progresivă musculară, practicarea unui proces surprinzător de asemănător de-a lungul, şi de-a latul religiilor, după
