O unitate de învăţământ din Bucureşti, capitala Republicii România, ţară membră a Uniunii Europene. Cică una dintre cele mai bune din capitală, după reputaţie. Într-o clasă, copii ca multe alte sute de mii de copii - nici mai frumoşi, nici mai urâţi; nici mai proşti, nici mai deştepţi; nici mai cuminţi, nici mai "răi".

Vârsta: putem considera intervalul 14-18 ani. Şi un nou profesor de muzică, tânăr, creativ, cum sunt puţini în învăţământul românesc. Domnul profesor cunoaşte tânăra generaţie. După câteva ore de împrietenire, le spune că nu are rost să-i chinuie cu teorie muzicală, istoria muzicii, solfegii, bemoli, ore de cor, arpegii şi do-de-sus. O să-i ducă la operă, operetă, balet, concerte şi o să discute despre ce aud şi ce văd. O să facă audiţii. Aşa, ca măcar să ştie şi ei categoriile de bază în care se împarte muzica, genurile, tipurile de interpretări şi reprezentaţii: ce e aia folclor şi folk, ce e rock-ul, opera, vodevilul, baletul clasic şi dansul contemporan, jazz-ul, muzica electronică, live versus play-back, Mamaia versus Cerbul de Aur versus Festivalul Enescu versus Eurovision versus Woodstock versus Liberty Parade versus...

Bun. Copiii sunt la început foarte încântaţi că vor ieşi din clasă şi că vor merge la concerte-operă-operetă-balet. Participă cu toţii în mod organizat la toate aceste ore de muzică atipice.

Domnul profesor discută cu ei, le dă sugestii, informaţii, dialoghează mereu cu ei.

Totul bine-bravo până vine examnul de testare a cunoştinţelor. Adică, un extemporal. Rezultatele? Între notele 3 şi 5. Majoritatea, 3 şi 4. De copii nu s-a prins mai nimic, deşi aproape toţi au mai toată ziua urechile înfundate de căştile de la un mp3 player. Sau iPod. Sau iPhone. Sau telefon mobil cu music player şi/sau radio.

Şi oamenii se supără brusc. Mai ales, dintre aceştia, părinţii copiilor. Care vin şi fa