După ce mi s-a întîmplat la Costineşti, în â90, cînd regimul tocmai se schimbase, şi nici măcar nu am fost în tabără, ci pur şi simplu am luat, împreună cu iubitul meu de atunci, locuri studenţeşti la căsuţele de lemn, am jurat să nu mai merg, niciodată, în condiţii proaste şi în locuri aflate sub vreo oblăduire colectivă. E drept, atunci spiritul de revoltă împotriva unora din ultimele reminiscenţe comuniste era maxim, şi de aceea ne-am permis să ne certăm cu şeful de cantină pentru că mîncarea era mizerabilă şi să reclamăm condiţiile din căsuţe. Răbufnirea de atunci le îngloba, implicit, şi pe cele, mocnite, din celelalte tabere şi excursii, de astă dată chiar comuniste, cum a fost cea de la Slănic Moldova, unde nu numai că am căzut cu patul, ci am ajuns să ne luăm la bătaie cu niscaiva gealaţi locali pentru bonurile de masă pe baza cărora se intra la discotecă.
Mă rog, să zicem, timpuri apuse. Nu şi dacă mai încercaţi, în ziua de azi, o tabără. O tabără este, prin definiţie, o instituţie care te organizează. Or, dacă toată viaţa ai fugit de astfel de instituţii şi ai refuzat încartiruirea, mersul în tabără poate fi cel puţin dificil. Nu trebuie să vă imaginaţi că e vorba de o tabără pentru adulţii trecuţi de 30, ce vor să retrăiască senzaţiile copilăriei. Nici pe departe, ci doar de o normală tabără de copii (printre care se afla şi al meu), de la o destul de bine cotată şcoală bucureşteană, nu oriunde, ci în Grecia. Deci, cu oarecari cheltuieli şi pretenţii: nu oricine şi-ar putea-o permite, dar părinţii din clasa noastră au putut, dînd şi destui bani de cheltuială copiilor. Condiţiile nu au avut nici o legătură cu cele de la căsuţele de lemn, copiii fiind cazaţi în camere destul de arătoase, cu 3 paturi, baie, bucătărie, terasă... Programul lor era, cel puţin aparent, bine organizat, cu destule excursii şi entertainment-uri.
Dar şi aşteptările
