Din cauza ploilor de zilele trecute, mi-a venit în minte un subiect despre care nu mai avusesem ocazia să scriu. Dacă această rubrică se cheamă "S.O.S. Bucureşti", atunci, în afară de casele vechi, pe care le vînează noii capitalişti, mai sînt o sumedenie de pricini de supărare.
De cînd comunismul ne-a obişnuit cu blocurile, fiindcă, înainte de război, cuburile de beton erau numai o fantezie a arhitecţilor la modă, linia care uneşte marginea acoperişului cu asfaltul este abrupt verticală. Colţurile în unghi drept lasă să cadă ploaia de sus pînă jos, fără a îngădui trecătorilor să se adăpostească undeva, sub înclinarea protectoare. Dovadă, slugarnica inovaţie cu care dl Eugen Băjenariu a stricat profilul Palatului Victoria, fostul Minister de Externe pe care Duiliu Marcu îl concepuse în stilul "Littorio", adică după modelul arhitecturii italiene din regimul fascist. Ca vizitatorii de rang înalt să nu suie treptele de la intrare sub umbrele sau cu capul gol, chiar cînd plouă, a apărut această dizgraţioasă, dar confortabilă, platformă. Întîlnirea istorică şi strîngerile de mînă în faţa camerelor de televiziune nu mai au loc sub duş.
Oamenilor de rînd pe care ploaia îi surprinde pe stradă, mergînd de la un metrou la altul, nu le-a mai rămas decît soluţia de a se refugia într-un hol de bloc, dacă intrarea nu e condiţionată de interfon.
Arcadele, cu excepţia Pieţei Romane, nu există nicăieri în Bucureşti. Doar oraşele săseşti au imitat un exemplu care, în Occident, se găseşte de la Bologna pînă la Berna sau Zürich. Casele româneşti ale orăşenilor, cu un cat sau fără nici unul, se apărau, ca la ţară, cu o streaşină lungă şi lată. Linia acoperişului nu se frîngea brusc, ci se întindea lin pînă deasupra capetelor celor care, cu spatele la zid, aşteptau să stea ploaia.
De asemenea, balcoanele de la etaj, în care locuitorii casei ieşeau uneori la
