Frazele lui Michel Houellebecq rezumă ce este mai întunecat şi mai comun în omul contemporan.

Din prima miercuri a lunii septembrie, mai multă luciditate şi, cum se ştie, mai multă dramă vor fi disponibile, la un preţ modic. Michel Houellebecq îşi va lansa noua carte, „La carte et le territoire", şi, ca în orice revoluţie, după Franţa, o lume întreagă se va revolta repede şi va înţelege târziu.

Ştim, deja, din „Le Parisien", epilogul: volumul lui Michel Houellebecq va fi dezbătut, desfiinţat şi, apoi, recompensat cu Premiul Goncourt, fiindcă „deja a devenit stânjenitor ca scriitorul francez contemporan cel mai citit, cel mai vândut şi cel mai admirat să nu primească suprema distincţie literară din Hexagon".

Ştim, deja, tot din „Le Parisien" (care anunţă cărţile, cumva magic, aşa cum anunţă ecografiile sexul copiilor nenăscuţi), că în „La carte et le territoire" apare personajul Michel Houellebecq, un artist de faimă mondială, care, ca şi adevăratul Michel Houellebecq, locuieşte pe malul râului Shannon, într-o casă căzătoare, „cu peluza cea mai neîngrijită din întreaga Irlandă". Un artist care, ca şi adevăratul Michel Houellebecq, se îmbracă prost, bea mult şi speră puţin.

Între „Nu-mi place această lume, nu-mi place absolut deloc. Societatea în care trăiesc mă dezgustă", „Oamenii trăiesc unii lângă alţii ca vacile; e de înţeles dacă ajung, din când în când, să mai împartă o sticlă de alcool" şi „Există lucruri pe care le putem face şi altele care par prea dificile. Puţin câte puţin, totul devine prea dificil; la asta se rezumă viaţa", mai e puţin de adăugat.

După ce a demolat ce se putea demola, de la propria mamă la religii vechi şi la cele mai subtile nuanţe ale verbului „a trăi", după ce a fost ştampilat ca „fascist", „misogin", „pornograf" şi aşa mai departe, prea departe, Michel Houellebecq îşi propune cel mai previzibil şi mai