Clima unui loc, a unei ţări, a globului terestru, în întregul lui, poate fi definită ca o sinteză pe termen lung a mersului măsurabil, de zi cu zi, al vremii. Termenul climă provine din limba greacă unde însemna, la origine, pantă (klima). Grecii antici credeau că diferenţele în caracteristica vremii, de la rece la torid, apar datorită curburii suprafeţei terestre, pe direcţia nord-sud. Recunoaşterea faptului că structurile climatice nu sînt simple benzi latitudinale, ci sînt caracterizate de configuraţii spaţiale complexe, determinate atît de influenţa circulaţiei generale a atmosferei, cît şi a proceselor oceanice şi continentale, a început odată cu epoca marilor descoperiri geografice. Astăzi, înţelegerea climei porneşte de la definirea unui sistem global format din atmosferă, ocean, criosferă, biosferă şi litosferă. Altfel spus, clima este starea fizică medie a acestui geosistem. Dacă la începutul anilor â70 în mass-media se discuta mai ales de răcirea la nivel planetar, anii â90 aduc în centrul atenţiei încălzirea globală şi creştera necontrolată a concentraţiei gazelor cu efect de seră, ca rezultat al activităţilor umane. Invocată de climato-sceptici ca argument al netemeiniciei tezei schimbării climatice, modificarea în percepţia publică este legată de complexitatea geosistemului care a făcut ca progresele în înţelegerea lui să fie condiţionate de posibilitatea de a folosi resurse de calcul din ce în ce mai mari. Practic, evoluţia din ultimele decenii a ştiinţei schimbării climatice a mers în paralel cu dezvoltarea explozivă a calculatoarelor.
Gazele cu efect de seră, împreună cu aerosolii (particule solide sau lichide) din atmosferă şi caracteristicile suprafeţei terestre, determină cît din energia solară incidentă rămîne în geosistem şi alimentează motorul climatic. Există un efect de seră natural, care sporeşte temperatura medie globală la su