Un arbore des întâlnit prin sudul Europei, Quercus suber, este sursa unui material cu multe utilizări, pluta. Compusă din suberină, o substanţă elastică, impermeabilă, rezistentă la foc, mai uşoara decât apa, izolator electric, ea a fost studiată şi de savanţi. Unul dintre ei, Robert Hooke, a privit-o printr-un microscop de producţie proprie şi i-a descris celulele. Asta când nu se ocupa de telescoapele, pendulele, hărţile şi fosilele care îi umpleau zilele şi nopţile celei de a doua jumătăţi a secolului 17.
Pluta are încă din Antichitate nenumărate utilizări. Pe lângă piesele de legătură la instrumentele din grupa suflătorilor de lemn sau elementele ajutătoare la sculele de pescuit, cea mai cunoscută utilizare este la dopurile sticlelor de vin. Această aplicaţie apare însă relativ târziu, cam prin 1650. Până atunci vinurile, chiar şi cele franţuzeşti care începeau să se bucure de renume, erau astupate cu şomoioage de cârpă, de obicei îmbibate cu ulei.
Dopul de plută s-a dovedit însă greu de extras fără un instrument specializat şi a rămas aşa până când i-a fost inventat un adversar, tirbuşonul. Un instrument asemănător, „viermele de flintă” era folosit pentru a scoate din ţeava vechilor arme de foc resturile încărcăturii. Documentele vremii ne informează că pe la 1680 producătorii de cidru şi bere din Anglia foloseau dopuri de plută pe care le extrăgeau cu instrumentul pomenit mai sus, trecut definitiv în viaţa civilă.
A fost nevoie de mai mult de un secol până la acordarea primului brevet de invenţie în materie de tirbuşoane. Fericitul beneficiar, reverendul Samuell Henshell, a adăugat la „viermele de flintă”, cunoscuta spirală de metal (termenul matematic corect este „helix”) un maner de lemn care facilita extracţia. Era începutul unei lungi istorii. Nu după multă vreme tirbuşonului avea să-i fie adăugată o mică pârghie al cărei scop era să
