Ultimul congres al Partidului Conservator a avut ca principală caracteristică absenţa de la lucrări a preşedintelui fondator, Dan Voiculescu. Nici măcar faptul că în funcţia de preşedinte executiv a fost „ales”, un „transfug”de la PDL nu egalează senzaţia stârnită de acest fapt fără precedent în istoria de peste un deceniu şi jumătate a unicului partid din România care a ajuns la guvernare fără să participe vreodată – independent – la alegeri.
În formula sa iniţială de Partid Umanist (PUR), formaţiunea fondată de cel ce se înscrisese prin ANTENA 1 în categoria mogulilor (într-o vreme în care termenul nu se inventase încă), a constituit mai degrabă o „jucărie” personală a fondatorului care acţionase şi în acest caz după formula clasică a business-urilor sale: investiţii minore pentru beneficii majore. Însă, în câmpul politicii, unde formaţiunea sa nu reuşea să adune decât ceea ce nu se lipea pe lângă curentele tradiţionale sau era rejectat de acestea, rezultatele au venit abia atunci când a fost aplicată excepţionala inginerie din 2000: alianţa cu PDSR, sub sloganul „mandate contra mediatizare”. Eşecul spectaculos din 1996, când alianţa cu agrarienii lui Surdu şi ecologiştii lui Iorgovan, proiectată pentru un 15%, n-a dat nici măcar pragul electoral, a fost urmat de vârful de performanţă din 2000, când PUR-ul s-a ales cu peste 20 de parlamentari aleşi pe listele comune ale polului social-democrat.
Cea mai mare performanţă avea însă să o înregistreze partidul lui Voiculescu în 2004, când a acces în noul parlament tot pe mâna social-democraţilor, dar a devenit elementul hotărâtor în accesarea guvernării de către alianţa DA, prin „întoarcerea armelor”, la presiunile exercitate de Băsescu. Atunci, conservatorii au deţinut cele mai numeroase funcţii publice, inclusiv cea de vicepremier, prin Copos. De a cărui demisie – în urma unor anchete declanşate de Parchet